Peretele nordic Lespezi-Caltun si rasaritul pe Negoiu

Dupa 2 weekend-uri cu ploaie la campie si ninsoare pe munte, a venit si unul cu vreme excelenta pentru o tura in Fagaras. Planul era sa urcam sambata peretele nordic Lespezi-Caltun si duminica sa prindem rasaritul pe varful Negoiu. Imi doream  sa urc peretele Lespezi din 2010 dar ocazia pur si simplu nu s-a ivit pana acum.  Asa ca pe 1 aprilie ne-am luat noaptea in cap si la ora 4.30 dimineata incepeam urcarea impreuna cu Lucian de la Piscul Negru catre refugiul Caltun.  Chiar daca era 1 aprilie, nu ne-a pacalit nimeni, nici macar vremea 🙂 .

Dupa ce am ajuns la refugiu si am lasat acolo ceva echipament, am analizat peretele, am ales ruta pe care  aveam s-o urcam, linia cu  cea mai multa gheata, si am pornit catre baza peretelui.  Lucian a mers cap toate cele 5 lungimi de coarda de aproape 60 metri. Am catarat pe gheata alpina casanta, pe stanca, pante de zapada, am mai proptit pioletii in smocuri inghetate de iarba si pojghite subtiri de gheata ce acopereau fete spalate de stanca. Intr-o regrupare am primit o gramada de bucati mici de gheata in  cap – dar casca si-a facut treaba- si o bucata de gheata  in umarul drept care m-a afectat oarecum.   Pentru asigurari am folosit suruburi de gheata, nuci in fisuri si anneau-uri dupa colturi de stanca. Am urcat intr-un ritm lejer, cu opriri pentru poze, bucurandu-ne de peisaj si inaltime, traseul avand o dificultate moderata-  WI2 in general dar cu anumite pasaje WI3 la gheata si M3 la stanca, dupa aprecierea lui Lucian. Ajunsi in creasta, am pornit catre varful Lespezi unde am impartit un baton energizant si am admirat fara sa ne grabim peisajele frumoase de iarna. Coborarea am facut-o pe hornul dintre Vf. Lespezi si vf. Cornul Caltunului in 2 rapeluri succesive din pitoanele gasite acolo si apoi alte 2 lungimi coborate cu fata la panta si coarda ancorata in zapada pe post de balustrada. Pana la ora de culcare refugiul s-a umplut. Ne-am culcat cat de devreme am putut pentru ca a doua zi urma sa ne trezim din nou la 4 dimineata pentru a urca pe vf. Negoiu.

Nu ne-am mai pus telefoanele sa sune deoarece desteptarea au dat-o grupul galagios care reprezenta mai bine de jumatate din ocupantii refugiului in acea noapte. Doua persoane au fost mai disciplinate sau mai harnice si au pornit inaintea noastra. Ne-am grabit si noi sa plecam inaintea grupului numeros ca sa evitam inghesuiala pe strunga Dracului. Am pornit in ritm alert si ne-am dat seama de progres dupa distanta dintre noi si frontalele celor 2 din fata noastra, care se tot micsora. La un moment dat cand inca era intuneric, ne-am uitat in spate catre refugiu si am vazut sirul de lumini care serpuia incet pe traseu. Am intrat in strunga Dracului  cand se crapa de ziua si la scurt timp dupa iesirea in creasta i-am ajuns pe harnicii  montanyarzi care plecasera inaintea noastra. Erau Dinu si Marlena Mititeanu, cu care am schimbat cateva vorbe si impresii dupa care am continuat catre varf  pentru ca  soarele se grabea sa  arunce primele raze. Dupa cateva minute ne-au ajuns Dinu si Marlena si impreuna am avut privilegiul de a fi martorii unui rasarit superb de pe acest varf de munte. Era destul de frig si vantul batea suficient de tare incat sa nu ne permita sa stam prea mult  intr-un loc. Am facut poze, am mai socializat cu cei 2 si am mai savurat un baton energizant Lifebar in timp ce priveam cum intunericul cedeaza locul luminii. E ceva magic in experienta aceasta, de a privi rasaritul de pe un varf inalt pe un cer impecabil.

Daaar, pana la urma a trebuit sa plecam. Cand am ajuns la intrarea in strunga, o partea din grupul numeros abia  se apropiau incet de iesire. Am mai asteptat vreo 10 min ca sa urce toti si am coborat. La refugiu ne-am facut rucsacul, ne-am luat la revedere de la Dinu si Marlena care au ajuns cu putin dupa noi si am inceput coborarea prin zapada umeda care devenea tot mai moale din cauza caldurii. Dar acea caldura arzatoare a soarelui a avut si o parte buna si am profitat de ea asezandu-ne pe iarba la bustul gol pentru un bronz de altitudine si odihna. Am stat asa vreo 20 de min poate timp in care am si atipit sub mangaierea razelor solare. Ce-as mai fi stat…. dar Lucian avea de prins un tren asa ca am pornit tot la vale.

Cu greu am putut alege doar cateva poze din cele surprinse in tura aceasta, dar asa greu cum mi-a fost, tot le-am pus intr-un scurt montaj ca sa va bucurati si voi de ceea ce am avut parte noi.

Like&Share daca ti-a placut!

Cand cascadele ingheata, noi le urcam

Sambata foarte dimineata am plecat pe Valea Oltului la catarare pe cascade inghetate. Asa speram noi, sa fie inghetate bine. Noi, adica eu si Lucian, un alpinist bun din Brasov si un tip fain, pe care l-am cunoscut prin intermediul unui alt tip pe care nu il cunosc personal 🙂 ciudat nu ?  😀

Ceata deasa  pe mai mult de jumatate din drum ma face sa intarzii, astfel ca ajungem la cascada Lotrisor cam pe la pranz. Nu-i bai pentru ca nu e o cascada tehnica, inclinatia foarte lejera o recomanda ca teren numai bun pentru initiarea in tainele  apei inghetate si de joaca.  In drum spre aceasta, vedem inca vreo 3 curgeri de apa inghetate, din care 2 se prezinta in stare buna de catarat iar una mai are nevoie de timp.  Pe cele 2 le bifam sa le incercam la intoarcere. Cascada Lotrisor e inghetata relativ bine, acoperita cu zapada in mare parte dar mai sunt unele pojghite subtiri pe sub care se vede apa curgand. Urcam la liber pe gheata inclinata iar sus trecem prin tunel. Cursul apei a fost deviat printr-un tunel sapat de om. Pe partea cealalta a tunelului in dreapta vedem o scurgere sub forma de turturi, careia Lucian nu ii rezista si o ia la ciocanit cu pioletii. Gheata nu e chiar pe placul lui, unde mai pui ca se mai desprind si turturi. Urca vreo 2.5-3 m, moment in care simte nevoia protectiilor de gheata. Coboara si facem cale intoarsa, descataram Lotrisorul cu spatele si revenim la coloanele de turturi echipati cu tot ce trebuie : coarda, ham, suruburi , expresuri, etc…  Acum Lucian se duce intins, dupa care il urmez eu, recuperand protectiile din gheata. Iesirea de pe coloana de gheata este foarte abrupta, daca ar fi fost acoperita cu gheata, ne-am fi distrat  🙂

Coboram in rapel, pe mijlocul tunelului, descataram din nou Lotrisorul si ne indreptam catre o frumoasa curgere inghetata pe care o vazusem  cand veneam incoace. Are vreo 25 m, este ingusta iar filarea se face direct de pe paraul inghetat. Plec cap de coarda, infiletez 3 suruburi pana sus. Aproape de iesirea superioara simt nevoia unui al patrulea surub dar nu-l am la mine. Bine ca am luat 4 expresuri totusi 😛 . Sus pun o bucla dupa un brad si Lucian ma lasa “salam” ca sa nu mai trag toata coarda sus si  recuperez suruburile in timp ce cobor. Urmeaza Lucian cap coarda iar dupa ce coboara si el plecam catre ultima catarare pe ziua de azi, pentru ca e deja amiaza tarzie. Ultima curgere de apa are cam 3 metri verticali formati din turturi mari dupa care e lejera dar destul de lunga. Ne jucam si pe aceasta iar intunericul ne prinde in rapel pe care il facem din 2 bucati din cauza lungimii si reliefului.

A doua zi pornim catre Malaia la cascada Scorus si dupa ce aflam cam pe unde e cascada pornim in traseu, lasand masina pe un forestier. Desi traseul catre cascada este marcat, noi reusim sa nu o gasim din prima. Forestierul catre cascada e destul de abrupt si accidentat   si evident ca daca bagi capul intre umeri si tragi ca locomotiva ratezi indicatorul. Asa am facut noi. Dar tot raul spre bine. Nu eu, ci raul 😀 In balaureala noastra gasim 2 cascade frumoase, prima care incepe cu o verticala de vreo 6-7 m  si apoi inclinata frumos si a doua,  lata si destul de apropiata de verticala, de vreo 10 m sau mai mult. Ca sa ajungi la a doua, trebuie sa fii foarte hotarat pentru ca traseul e dificil, se merge pe firul foarte accidentat al paraului care vine din cascada.

Cascam ochii pe GPS-uri, calculam, injuram, mai mergem  si facem cale intoarsa pana la ultima locatie cunoascuta. Vedem indicatorul catre cascada si radem unul de altul cat de destepti am fost 🙂 . dupa inca 20 de minute avem in fata inaltimea ametitoare a cascadei Scorus, vreo 50 + metri dupa cum aveam sa aflam. Ne echipam si ii las lui Lucian onoarea de a da primele gauri in gheata deoarece are experienta. Alegem linia din stanga pentru ca pe dreapta inca se vede apa sub gheata. Primii 20, poate mai multi de metri sunt atat de aproape de verticala incat poti sa ii consideri asa. Lucian merge cu incredere dar precaut. Nici aici gheata nu este ideala. Dupa ce planteaza 6 suruburi incepe sa dispara din raza mea vizuala, semn ca inclinatia peretelui de gheata incepe sa fie mai prietenoasa cu el. In scurt timp mi se termina coarda si dupa multe replici strigate, eliberez coarda din dispozitivul de filare si astept semnalul lui. Un strigat ma anunta ca pot sa incep catararea. Chiar daca faptul ca sunt legat in coarda si asigurat de sus, imi da un confort psihic, nu pot sa nu ma uit in jos cu oarecare teama pe masura ce inaltimea creste. Recuperarea suruburilor este aproape la fel de grea ca si plasarea lor, dar ma descurc. Incept sa obosesc la un moment dat (gambele si mainile), dar ma uit in sus si vad ca mai am vreo 2 metri dificili si apoi inclinatia peretelui scade suficient cat sa-mi trag sufletul. Inca un efort si sunt pe un teren ceva mai sigur. La iesirea de pe cascada Lucian imi face cateva poze 🙂 Incepem sa pregatim ancora pentru rapel si imi dau seama ca am uitat cutitul ca sa taiem cordelina. Bine ca am luat totusi niste fructe uscate 😛 Bagan niste calorii din amestecul de fructe, si apoi desfacem o bucla de cordelina prea scurta si o reinnodam dupa brad. Lucian coboara primul si dupa semnal ma pregatesc eu pentru cel mai lung rapel de pana acum. Nu pot spune ca nu am avut emotii mari. Corzile nu se comportau exemplar prin dispozitvul de rapel si cand iti atarna de ham 5 kg de fiare balanganindu-se in toate partile, nu e tocmai comod. Cobor cativa metri, ma uit in jos si vad ca avem spectatori. Continui coborarea batraneste si dupa alte cateva minute sunt la baza cascadei. Imi vine sa pup pamantul dar e numai gheata in jur 🙂

Am facut un clip cu aceasta tura la gheata, pe care va invit sa il urmariti cu placere !

Alpinism hivernal in Piatra Craiului

Un fel de……Touching the void!

Februarie-Martie 2010

56

Text: Florin Sarghe

Aceasta a fost mai mult decât o tură oarecare. Mai mult decât credeam eu că voi putea face atat de curând deşi eram pregătit din toate punctele de vedere. Şi pe langă toată această pregătire trebuie şi un dram de nebunie. Asta e clar. Fără el nu reuşeşti să faci astfel de lucruri. Trebuie doar să fie unul controlat sau controlabil.

Nu a fost nici expediţie. A fost undeva între. A fost în stil alpin de mare clasă cu creasta urmată matematic, fără ocolişuri pe care, până la urmă, chiar dacă am fi vrut să le facem nu aveam posibilitatea. Cât despre retragerea din creastă, nu pot spune nimic altceva decât un singur lucru: un demnă de reconstituit într-un film documentar, dificilă, cu probleme, elementul surpriză fiind principalul pe ordinea de zi şi chiar dacă ai o experientă destul de vastă tot poţi fi prins pe picior greşit, iar în final dai dovadă că ai situaţia sub control şi totul se termină cu bine. Şi când totul se termină cu bine nu poţi fi altfel decât fericit!

Pregatirile au mers bine, de la cumparaturi pana la planul de parcurgere al crestei Pietrei Craiului, dar cum bine spune proverbul “socotelile de acasa nu se potrivesc cu cele din targ” trebuie sa il credem pe cuvant! Ca tot planul sa decurga asa cum a fost stabilit trebuie ca toti factorii implicati sa fie perfecti si mai mult, sa se sincronizeze la fel de perfect: mancarea calculata pe numarul de mese zilnice si zilele petrecute pe munte, prognoza meteo pentru perioada respectiva, starea vremii cat si a zapezii actuale din teren, echipamentul, pregatirea fizica si psihica a membrilor, dar si multe altele ce tin de o tura alpina tehnica… Nu e tocmai simplu si usor de pregatit.

Vineri, 26 februarie 2010

Traseu: Iasi – Brasov (cu autocarul) – Zarnesti (722 m) (cu trenul) – Cabana Gura Raului (740 m) – Fintina lui Botorog (785 m) (cu taxi) – Poiana Zanoaga (1375 m) – Cabana Curmatura (1470 m). Marcaj: banda galbena. Timp total: 2 h 20 min.

Vineri dimineata ies din casa la 6:30 si il sun pe Ovidiu. Stabilisem sa mergem amandoi cu acealasi bus pana in autogara din Pacurari si asa se si intampla: in statia din Tudor Vladimirescu se urca si Ovidiu pe  usa din spate cu al sau  rucsac si cu o sacosa in mana. Dupa cum sta pare cam chinuit de greutatea rucsacului din spate, motiv pentru care nu eram nici eu prea vesel, mai ales ca acea sacosa imi era destinata aproape in intregime mie. Ajungem la autocar unde ne asezam cu grija in picioare rucsacii in cala, luam in primire locurile 7 si 8, nu altele, ca asa e cu rezervarea si coboram jos a ne mai intindem nitel.

Ora 07:30. Plecam din Iasi spre Brasov cu un autocar mare si care e destul de gol spre bucuria noastra. Incercam sa ne facem comozi pe locurile noastre dar nu prea reusim si ne mutam in spatele soferului care, evident, ne ameninta cu fel de fel de amenzi si glume proaste, nici macar comuniste! Ii dam ignore si ne vedem de ale noastre: adica sa dormim. Reusesc sa dorm de la Targu Frumos pana la Roman dar apoi ma prinde ora 14:30 tot uitandu-ma pe geam si zaresc si Brasovul in zare. Ii arat lui Ovidiu Bucegii, Piatra Craiului si suntem oarecum dezamagiti de peisajul primavaratic ce ni-l desfasoara in fata ochilor acesti munti. Speram sa fie inca iarna pe creasta Craiului…

Ora 14:45. Autogara Brasov. Coboram repede, ne luam rucsacii si dam fuga in gara sa ne intalnim cu Alex. Eu nu il cunosc. Ovidiu il stie din vara cand a fost in Fagaras si mi-a tot povestit de el. Il vedem sus plictisit, chiar putin stresat, asteptandu-ne de mai bine de 3 ore. Vedem un tren ce pleaca spre Zarnesti la 15:00, dam fuga la casa de bilete si imediat la tren pentru a evita sa stam o ora in gara Brasov. Pana la Zarnesti facem cam 40-45 de minute, timp in care socializam cu Alex .

Ora 15:45. Zarnesti. Coboram din tren si o luam incet la pas spre statia de taxi pentru a ajunge mai repede pana la Poiana lui Botorog dar si pentru a scuti picioarele de un efort inutil, mi ales ca eu eram incaltat cu “greii” tehnici cu care nu pot merge pe drum, ci numai pe munti mai abrupt si pe creste. Gasim statia de taxi, gasesc si un magazin din care mai fac cateva ajustari la cele achizitionate de acasa (o paine, niste lumanari pentru refugiu, baterii) apoi plecam. Facem un mic popas la Cabana Gura Raului unde cobor cu Ovidiu sa ducem calendarul HPM in speranta ca vor avea (de gand) sa il atarne pentru urmatoarele 10 luni. Din pacate timpul nostru fiind prea scurt nu am stat sa il punem noi pe pereti. Urcam in taxi si iar la drum. Imediat suntem in poiana mai sus mentionata, pregatindu-ne de drum spre Cabana Curmatura (1440 m), nu inainte de a manca ceva.

1

Traseul ce il urmam este marcat cu banda galbena. Mergem incet si nu dupa mult timp incep sa am dureri abdominale care ma pun pe ganduri; abia merg! Nu stiu cum sa stau, nu imi gasesc o pozitie in care sa stau sa imi fie mai bine. Cu toate astea continui sa merg cu gandul ca o masa si un somn bun la cabana le vor face sa dispara total si sa pot continua traseul ce se va desfasura pe creasta. Probabil una din cele mai tehnice creaste din Romania. Inainte iesirea din padure spre Poiana Zanoaga, ma opresc la izvorul de langa poteca si fac un popas mai mare, timp in care baietii iau un avans considerabil. Cred. Dupa vreo 15 minute imi continui drumul singur prin intuneric, cu frontal stinsa si ii ajung din urma in poiana, unde ma asteptau. Stam doua minute si plecam mai departe. Intram iar in padure unde poteca era numai gheata si face inaintarea destul de anevoiasa dar fara a ne strica starea de bine.

Ajungem la cabana pe la ora 19:30, intram in sala de mese si ne asezam la prima masa libera unde ramanem pentru mai bine de jumatate de ora fara ca vreounul dintre noi sa scoata vreo vorba sau ceva de prin rucsaci. Pur si simplu stateam. Apoi ne hotaram sa mergem sa ne cazam si apoi sa coboram sa facem un ceai si sa mancam. Nu dureaza mult si ne vedem cazati in camera 4 unde scoatem si unul din primusuri si punem de un ceai. Termina ceaiul si taman atunci intra si cabanierul in camera care ne ia la rost puternic. Trecem si peste asta. Ne luam mancarea si mergem jos sa mancam, unde ne intindem pana spre orele 23 apoi mergem in camera sa dormim. Ne pregatim de somn, ne intindem si simtim cum ne invaluie un parfum intens de ciorapi nespalati. Eu si Ovidiu eram cat de cat raciti si nu simteam mare lucru dar pe Alex in buseste rasul zgomotos. Incepem sa radem si noi si inca doua persoane din camera, care stateau tot in paturile de jos. Intr-un final adormim…

 Sambata, 27 februarie 2010

Traseu: Cabana Curmatura (1740 m) – Saua Crapatura (1660 m) – Vf. Turnu (1923 m) – Vf. Padinei Inchise (1936 m) –  Vf. Padinei Popii (2062 m) – Vf. si refugiul Ascutit (2150 m). Marcaj: punct rosu. Timp total: 8 h.

Ne trezim dis de dimineata, la ora 6:00, ne imbracam, luam rucsacii si ce mai aveam prin camera si coboram la sala se mese. Surpriza: sala este inchisa! Trece cabanierul de doua ori pe langa noi si nici o reactie din partea lui… mai coboara doi tipi care bat in usa cabanierului si primesc un raspuns care ne lasa pe toti uimiti si incepem sa injuram. Deja ne luase frigul si e clar ca nu plecam la 7 cum ne-am propus. Iesim afara cu primusurile sa ne pregatim mancarea, intre timp fac si cateva fotografii apoi mergem in cabana; intre timp se deschisese sala de mese.

14

Mancam si ne facem griji cum vom dormi in refugiu. In afara de noi trei mai sunt alte opt persoane care au in plan acelasi traseu. In acelasi timp le admiram echipamentul dar ramanem uimiti de amenintarile pe care si le faceau: “- Ba, mai vreti ceva? Ca daca nu… eu platesc!” Ii spun lui Ovidiu in gluma ca acum are sansa de a-si lua ceva de la mini restaurantul cabanei, acum cat nu plateste nenea! In timp ce baietii pleaca ne pregatim si noi sa ii urmam dar fara graba, glumind in continuare pe tema amenintarilor lor.

54

Abia la ora 8:15 iesim si noi pregatiti de drum, face o fotografie in fata cabanei si plecam spre Vf. Turnu prin Saua Crapatura (1660 m) pe poteca marcata cu punct rosu. Mergem anevoios pe panta destul de mare si cu stomacul plin. Intre timp auzim vorbarie si ramanem uimiti cand vedem doi din ce opt, poate cel mai bine echipati si cu fizicul impresionant, vazandu-i intorcandu-se inapoi la cabana. Ii intrebam daca sunt bine si raspunsul ne face sa debitam fel de fel de ipoteze: “ – Bate vantul foarte tare in creasta! Am ajuns pana la belvedere si de acolo nu se mai poate!”. Stam si ne gandim ce o fi insemnand asta… daca e adevarat totusi unde sunt ceilalti 6? Ei de ce nu s-au intors? Mergem in continuare si la 9 ne vedem in Saua Crapatura, unde facem cateva fotografii si constatam ca intr-adevar sulfa vantul cu putere dar din cate imi aduc aminte (si imi aduc aminte bine ca am fost in Crai de 5 ori numai anul trecut) ca acolo bate vantul cam tot timpul anului, indiferent de anotimp.

1

Deja suntem invaluiti de o ceata deasa care abia ne lasa din cand in cand sa vedem ce e la poalele muntelui. Continuam traseul mai pe picioare, mai pe burta, incepand sa alterneze partile usoare cu cele mai dificile: stanci sau doboraturi. O ora mai tarziu admiram Crapatura, bucata de traseu ce se desfasoara mai mult vertical decat orizontal, pe cabluri. Privim si nu stam pe ganduri, trecem imediat la coltari, scoatem cele doua seturi de pioleti din dotare si incepe distractia! Savurez cu Ovidiu la maximum bucata asta cautand pasaje care trec mai mult pe langa traseu si sunt incarcate de gheata si zapada, mergand cate o lungime eu apoi Ovidiu si invers. Nu ratam ocazia de fi filmati de Alex in momentele cheie. Ceata parca se mai ridicase si vedeam si noi mai bine peisajul ce ni-l ofera acest munte. Voie buna si mult chef chiar daca piciorul incearca sa imi strice distractia.

61

La 11:45 ajungem pe Vf Turnu (1923 m) unde mancam cate un baton si plecam repede. Pe restul traseului pana la refugiul Ascutit (Carol Lehman) pun in practica cu Ovidiu mersul in coarda (de fapt o cordelina, deoarece nu aveam coarda) – imi era dor de asta – si ne bucuram din plin de crestele ascutite ale Pietrei Craiului, lasand in urma incet varfurile Padina Popii (1936 m) si Padina Inchisa (2062 m), pe cel din urma facand un alt popas pentru un baton si un ceai fierbinte.

4 355

Era déjà ora 16 si déjà incepeam sa ma gandesc la refugiul Lehman, ca vom dormi acolo. Nu avem timp sa ajungem in Refugiul Grind 2, cel putin nu in condiile astea dificile: zapada mare si vizibilitatea aproape deloc. Nu imi ramane in minte fixata decat idea de a ajunge in Lehman cat mai repede si sa fac un ceai fierbinte si o mancare calda.

7 5 6

Nu dupa mult timp – la 45 de minute mai tarziu – ajungem la refugiul mult asteptat. Intram in el si avem surpriza de a fi gol! Ies afara sa ma uit dupa urme pe creasta muntelui spre Grind dar nu vad decat zapada frumos asternuta. Toti ceilalti au coborat inapoi spre cabana Curmatura alegand un traseu nu tocmai bun iarna: Padinile Frumoase. Prima parte de taseu se face pe un valcel de avalansa si la cata si cum este zapada acum e cam periculos.

2

Intram in refugiu si ne dezechipam in timp ce primusurile topesc cu spor zapada ce se v-a transforma in ceaiuri si mancare pentru noi. Acest lucru parca ma mai incalzeste. Ne dezbracam si agatam tot echipamentul intr-o parte a refugiului facand sa para ca un mic magazin montan.

4

Ora 19 si noi ne pregatim de culcare. Ne aranjam locurile de dormit si bucuria ca vom fi doar noi trei in refugiu nu dureaza mult: in timpul ultimului ceai auzim  afara voci. Speram doar sa nu fie multi acum. Le deschidem usa si… sunt doar doi. Ii intampinam cu ceai cald pe care il primesc cu mare bucurie. Socializam cu baietii in timp ce se dezechipeaza si aflam ca sunt Adrian si Silviu din Aiud. Ne rearanjam locurile de dormit si inainte de a ne baga in saci caldurosi de puf Ovidiu observa ca prin aerisirea din tavan curge zapada. Scapam cateva injuraturi si trecem la treaba fara sa stam pe ganduri: eu scot sacul de plastic in care imi timeam sacul de dormit sa nu se ude, Ovidiu un elastic de la folia de supravietuire si infundam gaura.

2

Fapt benefic pentru adunarea caldurii in refugiu dar si cresterii condensului probabil. Ma bag in sac si apare o alta problema: afara incepe sa viscoleasca iar usa nu se inchide! mai dam drumu la un cor de injuraturi dupa care Adi, Silviu si Ovidiu trec la treaba. In final aflam de ce anume este necesar pentru a inchide o usa de refugiu: trei oameni, o bucata de cordelina, o chinga de coltari, o carabiniera mare si un anneau. Sec!

15

Pana dimineata dorm linistit, cel putin eu ca nu am probleme cu zgomotele, nici Ovidiu datorita dopurilor din urechi, Alex acuzand oarece motive ca nu a putut dormi. Cei drept mai tresaream la unele rafale de vant ale iernii care se dezlantuie in exteriorul refugiului. Puful ma cuprinde si ma face sa visez pana dimineata.

Duminica, 28 februarie 2010

Traseu: Refugiul Ascutit (2150 m) – Vf. Timbalul Mare (2177 m) – Vf. Dintre Timbale (2172 m) – Vf. Timbalul Mic (2231 m) – Vf. Sbirii (2220 m) – Vf. Caldarii Ocolite (2202 m) – Vf. La Om (Baciului) (2238 m) – Refugiul Grind 2 (2175 m). Marcaj: punct rosu. Timp total: 9 h 45 minute.

            Ultima dimineata de iarna. O dimineata impecabila in care vremea e total schimbata. Fata de seara la culcare cand era viscol si ningea puternic, dimineata este una foarte placuta, senina, cu o vizibilitate foarte mare si o mare alpina ce ne aduce aminte cand si cand ca suntem pe Pamant, lasandu-ne sa vedem rar si orasele din imprejurimi: Zarnesti, Rasnov, Brasov.

8913

E o dimineata foarte placuta de care as vrea sa aiba parte fiecare om de pe planeta asta macar odata! Cel putin Craiul ofera un spectacol unic prin creasta sa ascutia, totodata oferind o vizibilitate foarte buna pana jos pe ambele parti ale crestei dar si in toate directiile cardinale.

12 10 11

            E ora 7:30 si facem fotografii. Multe fotografii. Ne fotografiem si noi cu tot ceea ce vedem. Admiram peisajul in timp ce primusurile topesc iar  zapada. Distingem anumite zone din Masivul Bucegi, vedem Leaota, Ierzer – Papusa, lunga creasta a Fagarasilor pe care se distinge clar si ce mai inalt varf muntos din Romania – Vf. Moldoveanu (2544 m), Ciucas, Postavaru, Piatra Mare si mai departe prin Orientali: Nemira, Harghita, Ciucas si chiar Ceahlaul!

16 14 15

Vazand Ceahlaul, imi aduc aminte de tura din ianuarie cu Marius Ciobanu cand am avut parte probabil de cele mai bune conditii meteo care mi-au fost date vreodata, cand am vazut de pe Ocolasul Mare creasta Fagarasilor.

            Dupa aproape o ora de stat afara pentru fotografiat si admirat, intram in refugiu la ceaiurile calde ce ne asteptau tacute. Mancam si ne pregatim de drum iar la 10, dupa ce 4 oameni inchid cu greu aceeasi usa care cu greu se da batuta, suntem in fata refugiului facand pozele de grup.

16

17

Ovidiu merge primul aratandu-ne directia dar si cornisele impresionante ce s-au marit peste noapte dar si nou strat de zapada depus – aproximativ 25  de centimetri.

18

19

Conditiile nu ne permit sa inaintam destul de repede, incetinindu-ne destul de mult dar totodata oferindu-ne mai mult timp sa admiram peisajele  hivernale de pe creasta si cele primavaratice de la poalele muntelui.

59 5823

Mergem asa pana inainte de urcarea pe Timbalul Mare unde trebuie coborat intr-o sa mai intai, deci trebuie facut un mic rapel. Silviu acuza dureri grave la un genunchi si cade de comun accord cu Adi sa coboare din creasta si sa se intoarca acasa.

2022

Auzind asta, mai ales ca baietii sunt cu masina si merg spre Aiud, deci ceva mai aproape de Cluj, Alex se decide sa coboare si el cu baietii. Adi cu Silviu ne lasa o semicoarda, un coborator in forma de opt, o carabiniera mare dar si un piton  bine-venit! Aveam sa aflam de ce … Ne salutam, mai facem o fotografie cu ei apoi se intorc sa coboare pe Padinile Frumoase.

17

21

Suntem numai noi doi acum, Ovidiu si eu. Trecem de Vf. Timbalul Mare si in saua de dupa el facem o pauza mai mare pentru o mica sedinta, baton, ceai cald, “fax” si evident, sa admiram cornisele ce au devenit deodata impresionant de mari!

36

Luam rucsacii in spate, ne fotografiem si plecam mai departe. Pana La Om, liniar sunt cam 3-4 km. Teoretic ar trebui sa ajungem repede. Practic… aici este iarna si conditiile nu sunt tocmai bune, dar nici noi nu renuntam! Varful dintre Timbale ne ia peste 2 ore pana sa trecem de el. Foarte greu. Nu m-am asteptat deloc sa fie asa de greu!

62

25

In saua Dintre Timbale facem iar o pauza mai mare pentru hidratare in care stam de vorba putin sa vedem ce facem. Traseul e unul foarte dificil, zapada foarte mare si o combinatie intre pulver si uda, in straturi, gradul de avalansa a crescut de la 4 (cate era cu 2 zile inainte) la 5… din 5 grade, cornise foarte mari si instabile. Pe scurt: cat se poate de rau.

28

24

Il intreb pe Ovi daca vrea sa ne intoarcem desi stiam prea bine care va fi raspunsul lui. Parcursesem déjà un sfert din drum iar La Om parca era mult mai aproape. Asa si este de altfel!

27

Ne ridicam si dam mai departe cand pe o parte cand pe cealalta a crestei, mai facem o traversare, evitam cornise si valcele. Dinainte de Vf. Dintre Timbale déjà inaintarea o calculam in lungimi de coarda. Dam pe rand cate o lungime, ba eu, ba Ovidiu. Totusi savuram din plin toate aceste dificultati si buna dispozitie inca o avem ca si dimineata, doar ca avem unele moment in care injuram destul de mult.

26

Trecem incet incet si de Vf. Timbalul Mic (care culmea, e mai mare decat cel Mare) si rasuflam usurati iar la un ceai cald. Pana la varful Zbirii calcam pedala mai serios ca sa recuperam din timp fiind aproape ora 14, dar odata ajunsi acolo avem parte de o supriza la care nu ne-am fi gandit niciodata: muchii foarte ascutite incarcate cu un strat de aproape 50 cm de zapada. Si din cate imi aduceam aminte cam asa e cresta pana sub Vf. La Om.

39

29

Vazand asta un lucru era sigur: de retras din creasta nu aveam cum, de intors la fel ca era mai mult decat pana in Grind, asa ca suntem nevoiti sa mergem inainte si sa facem… echilibristica! Dar nu oarecare, ci una la care trebuie scuturati bocancii de zapada la absolute fiecare pas!

8

3038

Abia de acum va fi un adevarat calvar, mai ales ca ne dam seama ca nu vom ajunge in refugiu pe timp de zi. Tot ce speram e sa nu mergem prea mult prin intuneric sau sa nu se modifice starea vremii.

33

41

Incepem exercitiul si la ora 15 intram in miezul problemei cat de poate de dur. Dam cate o lungime de coarda asigurandu-ne unul pe altul si pierzand foarte mult timp mai ales in momentul cand la o descatarare lui Ovidiu ii iese dragonul de pe mana si scapa pioletul taman in acel moment. Norocul nostru a fost ca s-a oprit pe la vreo 10 metri mai jos. Ovidiu incepe sa injure (cred ca e campion la asta), iar eu la fel.

34

31

Ma asigur bine si il filez lasandu-l in jos sa isi recupereze pioletul, actiune ce avea sa fie in final una destul de rapida. Injuram amandoi si incepe sa ma streseze ideea ca mai avem totusi o treime din drum. Automat imi sare si cheful de fotografiat, desi stiam ca o sa imi para rau pentru asta, dar viata are prioritate, nu?

37

3532

            Abia pe la rasaritul lunii mai facem un mic popas pentru ceai cald si baton si evident, oricare ar fi conditiile, admiram luna exagerat de mare si rosie care ni se arata in fata ochilor. Incerc sa fac o fotografie dupa care plecam la lumina lanternelor frontale pe ultima bucata din drumul spre Grind.

40

42

Atent pe unde calc dar si la Ovidiu, il aud injurand puternic si nu inteleg de ce! Apoi realizez ca el mergea destul de aproape in fata mea sa vada pe unde paseste datorita frontalei mele. A lui cand merge, cand nu merge deloc, cand ii da lumina putina… are o problema cu un contact. Incerc sa il linistesc dar se dezlantuie injurand si frontala si zapada dar si propriul nas (eram raciti amandoi).

43

3

Dupa multi nervi, injuraturi si gandul la o fiertura in refugiu ne vedem si pe Vf. La Om sau Vf. Baciului cum i se spune, la altitudinea de 2238 metri, cel mai inalt varf a Pietrei Craiului. Ne fotografiem  pe varf, mai incerc niste fotografii nocturne desi stiu prea bine ca nu ma ajuta aparatul, neavand timp de expunere mare.

 444546

Incepe sa bata si vatul destul de puternic. Nu poate fi decat de rau acest vant pentru ca se vor face cornise si mai mari iar zapada va prinde gheata pe deasupra dar nu una buna incat sa o stabilizele, pentru ca nu e foarte frig.

47

            Ora 19:50. Suntem in fata refugiului si ne uitam la usa care era cuprinsa pe un sfert in gheata in partea inferioara… luam pioletii si spargem gheata cu grija (cu grija pentru pioleti, nu pentru gheata 🙂 ) si dupa 15 minute vedem adapostul pentru aceasta noapte pe interior.

48

Nu stam pe ganduri, aducem zapada si punem primusurile la treaba cat ne dezechipam. Mancam si ne hidratam bine, mai iesim afara sa vedem vaile frumos luminate si pe la ora 23 ne invaluim in  puful calduros al sacilor de dormit.

49

 Luni, 1 martie 2010

Traseu: Refugiul Grind 2 (2175 m) – Sistoaca Vladuscai – Poiana La Table (1380 m) – Cheia Pisicii – Prapastiile Zarnestilor – Cabana Gura Raului (740 m). Marcaj: nemarcat; cruce rosie. Timp total: 9 h.

 Suntem mai lenesi in aceasta zi si ne trezim abia pe la ora 9. Peste noapte a fost ger si un vant puternic ce imi dadea impresia ca smulge refugiul din pamant. Din fericire a fost doar impresia. Gandul ma ducea la cornisele mari de pe creasta dar si la faptul ca parasim creasta si coboram spre casa, lasand in urma cornisele si neavand probleme din cauza lor. Iesim din sacii de dormit, ne echipam si dupa mai multe incercari de a ma incalta hotarasc sa pun in functiune primusul ca sa imi incalzesc bocancii. Ies afara sa privesc imprejurimile si raman uimit sa observ o acvila de munte, pasare care se face vazuta destul de rar pe la noi in tara. Si nu una, ci 6! Privesc uimit spectacolul oferit si incerca sa le prind si in cateva fotografii in care par mai mult a fi ciori sau corbi, si chiar daca nu ma ajuta aparatul imi raman in minte.

Mancam si abia tarziu pe la 11:30 parasim refugiul Grind 2. Urmele facute de cu seara au fost acoperite de zapada viscolita. Nici nu se mai cunoaste ca ar fi trecut cineva pe acolo de curand. Ne indreptam iar spre Vf. La Om unde ne oprim pentru cateva fotografii.

E o zi senina cu vizibilitate foarte mare. Cea mai buna zi din acest punct de vedere. Observ mai bine Vf. Moldoveanu si crestele lungi ale Fagarasului, cat si muntii din imprejurimi. Un adevarat spectacol de peisaj montan hivernal.

51 50

Petrecem o jumatate de ora pe varf, in bataia vantului, timp in care analizam si variantele de coborare pe care le avem: Sistoaca Vladuscai pe unde merge traseul de vara este exclusa pentru ca merge pe un valcel unde zapada este foarte mare iar jos, la poalele muntelui se vede urma unei avalanse destul de mare. Dupa o lungime de coarda pe acest traseu se intoarce Ovidiu in creasta.

Varianta a doua si cea de iarna e pe creasta Coltii Gainii, creasta ce e incarcata cu multa zapada iar placile corniselor foarte mari. Incercam aproape doua lungimi de coarda si pe aici, de data asta eu cap de coarda, si vad in fata mea o placa desprinzandu-se si luand-o la vale sanatos… raman inghetat si ma retrag linistit in timp ce Ovidiu ma fila. Stam si ne gadim ce si cum sa facem si alegem sa coboram pe valcelul de la nord de Coltii Gainii.

6

Se vad cateva smocuri de iarba pe ici colo, vedem si poiana La Table destul de aproape, dar la capatul valcelului nu stim ce este. E un traseu nemarcat care ridica multe semne de intrebare dar e singura noastra varianta. Mancare nu mai avem decat pentru o zi sis a ne reintoarcem in ascutit ne mai ia o zi in plus. Hotaram sa mergem pe valcel incet, cu mare grija.

5

Plec primul, cap de coarda, Ovidiu ramanand sa ma fileze si eventual sa ma asigure unde este nevoie. Merg incet sondand zapada pe alocuri pana la genunchi, prin alte locuri pana la brau, pe o directie bine stabilita din creasta: tinem linia ierbii apoi la capatul ei direct in jos usor deviat spre stanga ca sa nu taiem zapada orizontal. Merge destul de greu coborarea avand in vedere ca eram conditionati de cei 50 de metri cat era lungimea corzii.

63

Merg 50 de metri apoi il astept pe Ovidiu, apoi plec iar 50 de metri unde iar il astept pe Ovidiu si tot asa ne petrecem urmatoarele aproape 2 ore si jumatate pana se termina valcelul si dam intr-un soi de jgheab, horn ce parea a fi mult mai mare decat cei 50 m de coarda pe care ii aveam si nici nu vedeam un loc cat de cat accesibil pentru o regrupare.

9

Ii spun lui Ovidiu ca de aici trebuie sa mergem la ghici, avand in vedere ca nu am fost niciodata si nici nu se vede pana jos la baza peretilor. Ne asiguram dupa un colt de stanca unde facem o pauza pentru un baton si o mica sedinta pentru a alege traseul cel mai usor dar si mai rapid pana la poiana. Pe dreapa, Coltii Gainii se termina cu un perete vertical de vreo 80 m fara loc de regrupare, iesirea fiind initial pe partea cealalta a crestei, ce da in refugiul Grind 1. Sa continuam in jos traseul, nu vedeam ce era jos, la capatul hornului si era cam riscant din doua motive: primul ca era incarcat cu zapada valcelul si statea sa fuga, iar al doilea ca era si mult mai mare de 50 m si nici nu stiam exact ce e in el. Si alegem varinata 3: sa exploram pe partea stanga, parand a fi mai bine.

52

Plec iar cap pana la poalele unei stanci si dupa 3 lungimi incep sa ma pierd prin niste braduti, motiv pentru care ma bucur destul de mult avand in vedere ca panta crestea cu cat inaintam. Mai dau doua lungimi printre brazi, la baza peretelui si realizez ca deja descatar. Mergem foarte greu. Stratul de zapada e considerabil de mare si foarte instabil. Descatar pana ajung la un loc foarte bun pentru o regrupare usoara, loc din care traseul nostru deviaza brusc la stanga si da intr-un perete vertical apoi la baza lui vad zapada. Il asigur pe Ovidiu sa coboare si el, ii explic si din cate vedem nu pare a fi mare peretele. Ii explic cum facem si il asigur mai departe pana la ultimul brad de pe panta abrupta unde monteaza o alta regrupare si echipeaza bradul pentru un rapel. Ajung si eu, ma asigur si ma pregatesc sa il cobor pe Ovidiu pe un fir ca sa aflam astfel si cat de inalt este peretele. Vantul bate destul de puternic si in combinatie cu brazii si hainele de fas de pe noi abia ne mai intelegem. Il las usor, pana cand aud un tipat sa il blochez (cel putin mie asa mi s-a parut) apoi iar. Nu stiu de ce dar a durat destul de mult aceasta coborare, destul incat sa ma ud tot din cauza zapezii in care stateam si sa ma ia frigul.

Coarda e libera. Trag coarda, o pun in doua si o arunc jos, apoi strig la el sa imi spuna cat de  mare e peretele. Dupa coarda pe care o mai aveam imi parea ca are veo 30 de metri, ceea ce este destul cat sa pot cobora sau sa aplic una din metodee de coborare cu recuperare a corzii. De jos nu ajung la mine decat consoane si vocale dar nici un cuvant incat sa il disting ce a spus… Scot telefonul dar semnal nu este. Trag coarda inapoi sus, fac un opt prin urmarire direct prin ham urmand ca la celalat capat sa o innod cu o cordelina ce o aveam pentru cazuri de urgent (ca acesta), arunc corda jos printre doi copacei ca sa nu ma incurce si incep rapelul.

10

Cobor vreo 7 metri inghetat de frig in care era sa scap corda din mana de doua ori din cauza tremuratului, aflu ca peretele e usor surplombat si foarte neted, fara prize, fara fisuri, destul de dificil de agatat si cu coltarii si marea surpriza: mi se blocheaza coarda. Nu stiu unde…o fisura probabil…una mica dar destul incat sa imi puna probleme… Incerc sa ma agat de perete ca sa slabesc coarda de sub tensiune dar nu reusesc decat sa o tensionez si mai tare moment in care incep sa ma dezlantui cu un val puternic de injuraturi, nervi si urlete. Imi este foame, sete, sunt ud si mi-e frig iar rucsacul ma trage pe spate si nu reusesc sa ma echilibrez din cauza lui. Dupa vreo 10-15 minute scot rucsacul si il arunc jos la baza peretelui iar el se duce la vale pe valcel vreo 400 de metri…incerc sa urc inapoi pe corda dar dupa vreo doua incercari imi dau seama ca (nu stiu din ce motiv )nu pot! Ma enervez si mai tare, injur intr-una si nu imi mai vine nimic in cap… doar doua variante mai vedeam: prima sa raman in coarda mult si bine, ud si inghetat de frig, iar a doua sa tai coarda. Pana jos sunt cam 16-17 metri. Ma uit in jur sa vad daca am de ce sa ma prind de perete sau ma gandesc la o cadere libera. Un smoc de iarba cam la jumatate de metro sub mine dar ceva mai in partea dreapta tot cam cu atat.

  11 Imi trimite Ovidiu cutitul pe cordelina, ma pregatesc sa ma balansez spre dreapta si pun cutitul in coarda, moment in care mi s-a golit toata mintea.  Nici nu ma puteam gandi la ceva chiar daca vroiam. Dupa avalansa din ianuarie, anul trecut (2009) din Retezat care m-a plimbat din Saua Pelegii si m-a dus pana aproape de Poiana Butii la Izvoare nu credeam ca poate fi ceva mai rau. Dar da! Este ceva mult mai rau de atat! Si nu sentimental ca ti s-a taiat coarda (de altcineva sau din diverse motive) ci acela ca TU iti tai coarda! cu toate astea ma cuprinse o stare foarte placuta si relaxanta in care nici macar nu mai auzeam nimic… doar sunetul corzii taiate mi-l amintesc si ca prin minune, ma vedeam stand in piciorul drept pe acel smoc de iarba si cu mainile lipite de perete pe niste prize de un deget sterse. In dreapta mea un mic horn, un soi de grota in care incapeam stand ghemuit, cu fundul pe gheata iar de sus  picura un siroi de apa continuu ce ma uda si mai tare. Nu mai conta. Nu am cazut si asta era cel mai important lucru.

12

Nu il mai auzeam nici pe Ovidiu. Doar la ceva timp il auzeam ca ma intreaba daca sunt bine. Nu ma putea vedea. Trag coarda de mai multe ori cu putere si reusesc sa o recuperez. Caut cateva momente de liniste, timp in care ma uit in acea grota dupa o fisura in care sa bat un piton, sa gasesc un colt de stanca dupa care sa pot face o ancora si sa dau rapel in continuare. Nu stiu cum se face dar dupa trei zile de umblat cu pioletul cu cap ciocan ma vad in mana cu doi pioleti cap lopata. Strig la Ovidiu sa imi dea pioletul ciocan, ii arunc cordelina, il trag sus si repetam figura inca odata pentru a imi trimite cateva batoane sa manac. Pregatesc o ancora din bucla de cordelina trecuta prin piton si un anneau dat dupa un colt de stanca, trag coarda prin el si dau rapel spre baza peretelui printr-un horn foarte ingust.

13

Ajungand la doi metri de Ovidiu ma intreaba daca poate sa faca o fotografie, ceea ce nu puteam refuza nicicum. Dupa mine as fi filmat totul. Aveam aparatul foto la gat dar am uitat complet de el. Abia dupa ora 4 ma vad si eu la baza peretelui, cam de 22-23 metri inaltime. Urma recuperarea rucsacului ce era cu 400 m mai jos dar pe partea cealalta al valcelului. Il trecem cu oarece sfiala sa nu ne ia si vreo avalansa, recuperez rucsacul si dupa alte doua ore ne vedem ajunsi si in poiana La Table, fara a trece nepasatori pe langa o urma de urs mare cat capul meu (daca nu si mai mare), sa trecem prin urmele unei avalanse mari.  Poiana era toata intoarsa pe jos din cauza urmelor de porci mistreti si in care vad primele branduse pe anul acesta.

Imediat dam in traseul marcat cu cruce rosie, trecem prin Cheia Pisicii apoi prin Prapastiile Zarnestiului, ne oprim pentru cateva minute la cascada de gheata si la ora 20:15 ne vedem ajunsi in fata cabanei Gura Raului, cu o entorsa de zile mari din cauza drumului forestier in combinatie cu bocancii. Ne dezechipam si il asteptam pe Sebi, un bun prieten din Brasov, care urma sa vina sa ne ia cu masina si sa ne duca la Brasov, ca abia a doua zi de dimineata sa luam autocarul spre iasi.

A fost o tura extrema, de iarna, tehnica, din care am invatat multe si care mi-a deschis apetitul si mai tare pentru astfel de iesiri si a lasat deschisa o portita, acea de a ma intoarce pentru a continua traseul si pe creasta sudica.

53

Multumiri pentru cei ce ne-au ajutat sa pregatim acesta tura: Otilia David, Marius Ciobanu, Alex Milici, Aurica Scriitoru, Matei Ramiro, Vasile Izbanda, Mugurel, Florin Vestale, Claudiu Birliba, Tudor Ghioc.

 Retragerea

Text: Subsemnatul

Florin m‐a rugat sa scriu despre retragerea din creasta Nordica a Craiului asa cum am vazut‐o eu. L‐am avertizat de lipsa de talent in ceea ce priveste jurnalele dar cum a insistat n‐am vrut sa‐l dezamagesc si iata ce a iesit.

Luni 1 martie, desi noi aveam sa aflam ca e 1 martie abia seara. Ziua a inceput bine in parte pentru ca am avut un somn bun dar si pentru ca iesind din refugiu muntele ne‐a intampinat cu o priveliste aproape ireala. Vreme superba, deasupra noastra se roteau 5 ‐6 acvile de munte pe care Florin s‐a grabit sa le surprinda pe film.

Dupa micul dejun al campionilor, adica cereale in apa obtinuta din zapada topita, ne echipam si, dupa cateva poze si o ultima privire inspre creasta sudica ramasa intangibila, pornim inspre varful Baciu. Planul era sa coboram spre ref. Grind 1 pe traseul de vara. Pe vf Baciu mai imortalizam cateva ipostaze intrucat in noaptea precedenta cand am ajuns facuram cateva poze pe intuneric. Ne indreaptam spre intrarea in traseu eu in fata si Florin in spate fiindca ma incurca teribil sa am coarda in fata mea si preferam sa deschid drumul chiar daca presupunea mai mult risc. Inca de ieri Florin a inteles enervarea mea teribila legata de acest aspect si a ramas in spate motivand ca sunt un bun deschizator de drum 🙂

Incep coborarea pe panta suficient de inclinata cat sa‐mi dea emotii. De fapt grija cea mai mare a noastra era zapada care era moale si uda, acel versant fiind expus in totalitate la soare. Coltarii mei adunau cantitati mari de zapada la fiecare pas, era ca si cum as fi mers prin aluat de cozonac. La fiecare pas intram pana la genunchi in zapada si dupa ce scuturam coltarul cu pioletul mai faceam un pas. In ritmul asta am coborat vreo 20 de m pana s‐a terminat coarda dintre noi. Apreciez situatia ca fiind prea periculoasa, versantul fiind puternic inclinat si foarte incarcat cu zapada perfecta pentru o avalansa uda, cea mai rea posibila. Urc panta inapoi decis ca orice ar fi nu vom cobora pe aici. Aceleasi temeri le impartea si Florin.

Deci facem sedinta adhoc pentru a gasi solutii. Urmarim cu privirea cresta Coltii Gainii din stanga versantului cu pricina ca pe o posibila alternativa dar cornisele prezente in concentratie mai mare decat ne place noua ne descurajeaza. In plus dupa o anumita lungime creasta pare sa se prabuseasca in …ei bine…in jos. Nici unul din noi nu facuse acea creasta asa ca nestiind la ce sa ne asteptam, renuntam.

Asadar mai mutam cu cateva grade spre stanga firul logic al cautarilor si ni se dezvaluie versantul cuprins intre Coltii Gainii si o alta cresta al carei nume era cea mai mica grija a noastra in acel moment. Parea sa aiba o inclinatie acceptabila iar pe mijlocul ei, pe firul vaii ieseau afara din zapada din loc in loc damburi de pamant populate de smocuri de iarba. Sedinta se incheie cu hotararea de a cobora pe firul vaii , longitudinal, folosind proeminentele de pamant ca pe niste insule de siguranta.

Schimbam ordinea de mers, din motive pe care nu mi le mai amintesc. Marim lungimea corzii dintre noi si Florin o ia in fata . Pentru a castiga timp mergem simultam. Zapada la fel de moale s‐a imprietenit instantaneu cu coltarii mei. Reiau ciocaneala cu pioletii pentru a scutura zapada altfel riscul de alunecare crestea considerabil dupa cum aflasem cu 3 ocazii in ziua precedenta. Avansam destul de bine cu ochii tinta la o poiana cu o forma ciudata de la baza muntelui, unde dupa calculele noastre ar fi trebuit sa ajungem noi. In spate sus pe creasta incep sa se adune nori. Pe o parte ma bucuram ca mai acopera soarele si astfel nu se mai topeste zapada , dar stiam ca acei nori nu aduc nimic bun in situatia noastra.

Pe masura ce coboram, valea se ingusteaza si se accenteaza panta. Incepe sa semene cu un culoar de avalansa. Vazusem asta inca de sus de pe creasta dar la momentul respectiv parea cea mai buna solutie. Singura de altfel. Ritmul inaintarii scade odata cu cresterea inclinatiei pantei. Nu mai mergem concomitent acum. Eu raman in spate la o orice formatiune naturala cat de cat solida care poate constitui o ancora si Florin coboara. Apoi gaseste el ceva si da semnalul sa cobor eu. Repetam manevra de cateva ori coborand pe marginea culoarului care se tot ingusta si in curand vedem ceea ce era oarecum de asteptat. O saritoare pe firul culoarului, suficient de mare cat sa nu vrem sa alunecam pe acolo.

Acum in stanga avem peretele crestei care e inabordabil iar in dreapta culoarul. Sedinta nr 2 in ziua aceea. Rezultatul este ca eu ma ancorez dupa 2 jnepeni cu state vechi iar Florin coboara spre stanga intre perete si o linie de braditi crescuti pe un promotoriu care cadea abrupt cativa metri in culoar. Inaintarea e anevoioasa ca si comunicarea intre noi. Urlam unul la altul si abia mai distingem ce zice celalalt. Mai sunt cativa metri de coarda. Strig la el sa gaseasca ceva ca se termina coarda. El striga la mine ceva ce n‐am inteles ceea ce ma face sa inteleg ca n‐a inteles ce i‐am zis :). Sunt frustrat de comicul situatiei, mi‐e foame , sete, mi‐au amortit picioarele si m‐am udat stand in zapada. Dar nu e deloc comic. E déjà ora 14.30 si dupa calculele noastre mai aveam un drum cam de 6 ore pana la Fantana lui Botorog. Dar calculele astea sunt egale cu O acum. In sfarsit reusim sa ne intelegem si aflu ca pot sa cobor.

Cobor cu spatele in trepte. Pe masura ce cobor Florin trage coarda. Dupa inca vreo 10 metri ajung la el si‐l vad legat de un copac dar nu ajunsese pana in varful promotoriului de unde s‐ar fi vazut daca se putea sau nu cobora pe acea saritoare de pe culoar. Ma indrept spre varful promotoriului inca vre0 5‐6 metri. Gata, am ajuns. Acum cu fata spre vale ma uit jos spre dreapta si vad o saritoare destul de mare, dupa care culoarul se continua cu alte saritori pe care nu le mai vedeam. In nici un caz, gandesc eu. Deci ma uit in stanga si vad o coborare de vreo 10 metri destul de abrupta care nu putea fi abordata decat cu spatele care se termina cu o cadere in gol. Cat de mare nu puteam sa stiu. Imi zic: ”Drace , acum ai gasit ce ai tot cautat”.

N‐am timp sa dezvolt romanul ce tocmai lua nastere in capul meu ca Florin cere updateuri. Gasesc un colt de stanca fac cateva bucle de coarda si le trec pe dupa el. Florin coboara la mine. Evalueaza situatia si ajunge la aceleasi concluzii. Mai mult sau mai putin. Urmeaza sedinta cu nr. 3. Speram sa fie ultima. Observam 2 brazi intre locul unde ne aflam noi si marginea pantei, unul cam pe la mijloc si unul taman la marginea ei. Dupa discutii repetate in care n‐am tipat unul la altul si n‐am injurat, Florin ma fileaza in timp ce cobor la primul brad. Acolo ma leg cu zelbul de brad si apoi plantez o bucla de cordelina la baza lui. Apoi vine si Florin.

Desfacem coarda, ma leg cu un opt si sunt pregatit sa fiu lasat salam in jos. De ce salam? Pentru ca nu stiam sa fac rapel, asta fiind prima mea tura tehnica. Dar sa nu spuneti la nimeni :). Ideea era sa ma lase pe mine primul sa vad cat de inalt e peretele si sa‐i spun daca poate sa coboare el cu coarda dubla. Apoi urma sa coboare el pana la cel de‐al doilea brad si sa faca rapelul de acolo. Inainte sa ma coboare ii las cordelina mea, tot nu mai aveam ce sa fac cu ea. Asa ca incepe sa ma coboare. Eram pentru prima data suspendat fara control asupra situatiei. Dar nu‐mi aduc aminte sa‐mi fi fost frica. Cred ca aveam incredere in Florin. Ajung in sfarsit pe pamant. Adica pe zapada care imi trecea de genunchi. Bat repede o platform cu picioarele ca sa pot sta si sa aiba si Florin loc. Ma dezleg , dau semnalul si vad coarda disparand sus.

Urmeaza o perioada destul de lunga de asteptare in care comunicare cu el era aproape imposibila din cauza diferentei de nivel si a vantului. In sfarsit cade coarda si inteleg ca a ajuns la al doilea brad de unde urma sa coboare. Pun cap la cap capetele corzii si vad ca ajunge bine. Strig in repetate randuri la el sa‐i comunic asta. Cu greu ne intelegem. Un capat al corzii dispare sus. Nu inteleg de ce trage coarda, doar ar trebui sa coboare pe ambele fire de coarda. Urlu iar la el dar degeaba. Il las in plata Domnului, imi zic ca stie el ce face. E 15.30 cand incepe sa coboare si Florin. Ii fac repede cateva poze in timp ce coboara primii cativa metri. Imi zic, gata am scapat.

Dar nu. Un puhoi de injuraturi ma anunta ca ceva nu‐i in regula. Acum ne auzim bine si‐mi striga ca s‐a blocat coarda. As fi injurat si eu dar nu mai era cazul ca se descurca destul de bine el. Trage de celalalt capat dar nimic. Incearca sa‐i dea impulsuri balansandu‐se. Tot intepenita. Minute intregi de tacere din partea mea si injutaturi in continuu din partea lui. Ii zic sa faca 2 prusice si sa urce inapoi sa vada ce s‐a intamplat. Nu poate ca e amortit tot. Si‐l mai trage si rucsacul pe spate. Trec cam 20 minute sau asa mi se par mie.

F:‐ da‐te la o parte ca arunc rucsacul!

O:‐ cum sa‐l arunci ma? Daca nu pot sa‐l prind se duce la dracu de tot!

F:‐ il arunc!

In 2 secunde vad rucsacul deasupra mea, schitez un gest sa‐l prind dar ma gandesc ca daca ma dezechilibreaza cad cu tot cu el caci panta pe care imi facusem micuta platforma era destul de inclinata. Toate astea se petrec cat ai clipi. Asa ca il las sa se duca si se duce prima data pe panta in varful careia eram eu si apoi intra pe culoarul cel mare in care dadea panta asta. Cateva secunde nu s‐a auzit decat zgomotul facut de rostogolirea lui pe care amandoi am urmarit‐o pana cand rucsacul s‐a facut mic de tot cat un punct. Cazuse vreo 250‐300 metri cred. Acum Florin parea ceva mai relaxat fizic. Reia incercarile de deblocare a corzii. Ii zic din nou sa incerce cu prusice dar imi repeta ca nu mai are putere sa se ridice. Sta atarnat acolo. Trec minute bune. Ma uit la ceas, e 16.15.

Mi‐e groznic de sete si foame. Realizez ca de dimineata prinsi in retragere, n‐am mai realimentat cu nimic. Stiu ca am ceai cald si energizante in rucsac dar ma simt vinovat ca eu am acces la ele si el nu. Tot gandindu‐ma la asta pun gura aproape automat sub un turture de gheata care pleaca dintr‐o fisura a peretelui. Apa rece se prelinge pe buzele si gatul uscat. Maaaaama , ce bine e!

F:‐ io tai coarda!

O:‐ cum sa tai coarda ma? Ai innebunit?

F:‐ daca nu o tai raman aici si e la fel de rau! Fisura asta e destul de larga cat sa intru in ea si apoi mai vad!

O:‐oare ce‐o sa zica Adi?

F:‐ ii explic situatia si‐o sa inteleaga. Ca daca ne‐a lasat el coarda n‐o sa se supere daca e mai scurta cu 1 metru avand in vedere situatia!

Injuraturi iarasi. Multe.

F:‐ briceagul era in rucsac!

O:‐ nu‐i bai am eu!

Aici ma felicit pentru idea avuta de a‐i lasa cordelina inainte sa cobor. Leg cutitul de un capat si il trage la el. Ii zic sa fie atent cand taie sa aiba sprijin pentru picioare, nu de alta dar erau intre mine si el cam 15 metri si ar fi avut aceeasi soarta ca si rucsacul. N‐am timp sa ma pregatesc psihic. Un zgomot ascutit, indescriptibil, de corda tensionata taiata, apoi scrasnit de coltari pe piatra si‐l vad cum dispare in fisura.

O:‐ esti bine ma?

F:‐ da ma am reusit, stau bine aici! Daca n‐ar curge apa de pe pereti ca si asa is ud fleasca as putea dormi aici la noapte!

Ma relaxez instantaneu. Scot termosul si beau cat pot de mult. Apoi in cateva secunde rad un baton de cereale.

O:‐ lasa cordelina sa‐ti dau cateva batoane! Ii leg 3 batoane si se apuca imediat de treaba.

Injura iarasi , de data asta ceva mai potolit.

F:‐ 2 zile am mers cu pioletul ciocan la mine si tocmai azi cand am nevoie de el s‐a nimerit sa‐l am pe asta cu lopatica!

Radem amadoi, stim ca e ceva ce se poate rezolva. Imi lasa cordelina si leg pioletul.

O:‐ ce faci acum ma?

F:‐ cu o mana bat pitonul si cu cealalta manac! Zice cu gura jumatate plina. Si rade.

Termina de amenajat ancora de rapel.

O: ‐ de data asta coboara pe ambele corzi ca nu stiu ce naiba ai facut inainte de te‐ai blocat!

In 5 minute iese din fisura si incepe sa coboare. Mai injura putin.

F: ‐ ba tu stii ce greu e sa cobori cu 3 pioleti pe ham? Radem amandoi.

Ajunge jos si in spiritul marinarilor care au stat prea mult pe mare, pupa pamantul, sau ma rog, zapada de sub el. Acum trebuie sa recuperam rucsacul. Ar mai trebui adaugat ca pentru a castiga timp, o buna portiune pana jos la baza muntelui am coborat‐o in fund alunecand pe panta cu zapada, folosind pioletii ca sa controlam viteza. Am trecut si peste 2 avalanse curse dar oricum nu mai avea importanta.

And the rest, as they say, it’s history.