Aventura pe creasta Vartopel-Arpasel

Anul asta m-am dus in Muntii Fagaras ca sa vad ploaia anuala de meteori a Perseidelor, al carei maxim se anunta in weekendul  21-23 iulie. Am vrut sa merg undeva la inaltime ca sa ma bucur  de un spectacol mai frumos de asta am ales cota 2000 de la Balea. A fost un bun pretext ca sa ajung in Fagarasi pentru ca era ceva acolo ce imi doream sa fac de cativa ani si anume sa parcurg creasta Vartopel-Arpasel pe care din diverse motive nu am reusit s-o fac. Cand era vremea buna nu aveam cu cine, cand aveam cu cine, vremea avea alte planuri si tot asa… Si cum cele mai frumoase cadouri ti le faci singur, mi-am zis ca voi face si eu creasta singur. Vineri seara am ajuns la Balea unde m-am intalnit cu niste prieteni si cunoscuti, veniti unii din Bucurestii, unii din Tecuci si altii tocmai din Deva,  am stat seara sa vedem ceva meteori rataciti dar norii au acoperit mare parte din cer asa ca ne-am retras fiecare in barlogul lui. Dimineata ei au plecat catre varful Negoiu iar eu catre Fereastra Zmeilor din saua careia porneste creasta cu pricina.

Ziua a inceput cu ceata, care nu s-a lasat risipita de soare decat dupa pranz. Aceasta creasta se poate parcurge in ambele sensuri, unul fiind mai usor, si unul  ceva mai greu, diferenta facand-o cat anume ai de catarat. Eu am mers de la est la vest pe sensul mai usor fiind singur. E o cresta frumoasa, cu portiuni tehnice de o dificultate relativ mica, pe care le-am catarat fara probleme. Cam pe la mijlocul traseului se gasesc 2 turnuri apropiate botezate  (de un autor necunoscut (situatie similara baladei Miorita 🙂 ) “Urechile de iepure”, care trebuie catarate si apoi coborate in rapel. Teoretic asta este partea mai dificila a traseului. Practic pentru mine nu asta a fost partea cu emotii, catararea la liber mi s-a parut acceptabila ca si grad de pericol si mi-a placut. Dar cu iesirea din creasta care se face de pe un turn inalt in 3 rapeluri, e o alta poveste.

Fac eu primul rapel si ma duc drept in jos toti cei 24 de m ai corzii din dotare, aterizez pe o prispa inierbata de vreo 2 metri lungime si aproape 1 metru latime, intrata putin in perete. Acolo ma  astept sa gasesc urmatoarea ancora de rapel dar nu o vad pe niciunde. Hmmm… treaba tocmai ce s-a complicat, imi zic. Sus nu ma puteam intoarce iar in surplomba aferenta branei pe care stateam nu era nimic in  care se putea pune o bucla de cordelina. Stau, ma uit, ma invart, toate astea pe mai putin de 1 metru patrat…. Ma uit in jos, si ma ia cu ameteala… Ma gandesc daca Salvamontul are chef de o salvare…Probabil ca nu are asa ca nu vreau sa le dau de lucru baietilor si nici eu nu vreau sa fiu vedeta la stirile de la ora 5… asa ca strang  bine coarda in dispozitivul de rapel si incep sa verific peretele din raza in care coarda imi permite sa ma misc. In dreapta e creasta deci nu am ce cauta acolo asa ca imi indrept atentia in stanga.

Ma duc cam 2 metri in stanga si cand ma uit deasupra mea, vad un piton cu inel la vreo 2 metri. Incep sa catar catre el folosind coarda si cosuletul de rapel ca sa ma asigur pe masura ce urc. Ajung la el si vad ca e ruginit si are un mic joc  in stanca. La cum arata nu are cum sa fie cea de-a doua ancora de rapel dar e muuult mai buna decat nimic. Probabil e o asigurare folosita pentru catararea turnului cand se parcurge creasta in sens invers. Il testez lasandu-mi greutatea in el dar fara socuri. Ma tine, asa ca imi pun asigurarea in el si pentru siguranta mai pun si o bucla de cordelina intr-un colt de stanca deasupta pitonului. Imi las complet greutatea in el si imi scot coarda din cosuletul de rapel. Acum stau doar in pitonul ala ruginit fix ca in poza de jos facuta de cineva cu telefonul si zoom maxim de undeva in zona varfului Vanatoarea lui Buteanu.

Incep sa trag coarda de sus. Ma misc precum pantera neagra iesita la vanatoare, adica foarte incet ca sa nu bag  nici cel mai mic soc in singurul lucru care sta intre mine si foarte multi metri de cadere libera. Dureaza ceva, poate vreo 15 minute, pana cand reusesc sa trec coarda prin inel si bucla de cordelina. Arunc din nou coarda, tot in necunoscut…habar n-am ce e mai jos dar important e ca mai jos e mai bine decat mai sus, cel putin in situatia mea. Am iar emotii cand imi scot asigurarea din inel si stau iarasi in coarda. Incep sa fac cel mai lent rapel din viata mea, ca sa mentin doar incarcare statica pe ancora si in timp ce il fac ma imping usor catre stanga in speranta ca acolo este urmatoarea ancora de rapel. Ajung la ea cu vreo cativa metri buni inainte sa se termine coarda. Ioiiiiii! cand am vazut frumuseatea de ancora am respirat usurat 🙂 De acolo mai fac un rapel si ajung in Malele V, o despartitura uriasa care separa aceasta creasta de varful Vanatoarea lui Buteanu. Cand pun picioarele pe pamant, iau o stanca in brate si o pup.

Strang coarda si incep a urca catre varful Vanatoarea lui Buteanu. Acolo dau peste acel om care mi-a facut poza dar care nu stie ca eu sunt personajul 🙂 s-a convins cand i-am aratat geaca rosie 🙂  De ce am ingrosat “drept in jos”  mai sus? Aveam sa aflu mai tarziu ca din prima statie de rapel, cea mai de sus, trebuia sa fac rapelul cumva fortat catre stanga si nu in jos  conform  atractiei gravitationale si in felul asta as fi ajuns la ce-a de-a doua statie de rapel. Dar totul e bine cand se termina cu bine nu ? 🙂 Si inca ceva. M-am surprins (si am fost surprins de asta) ca in acele momente “delicate”, nu m-am panicat. Eram atat de concentrat pe actiunile pe care le faceam,  incat pur si simplu nu a mai fost loc de panica. Sambata seara, am avut mai mult noroc la Perseide si am vazut cativa meteori frumosi.

Mai jos am montat cateva imagini si clipuri. Iertati vantul care imi acopera vocea. Nu stie ce face 🙂

 

 

Advertisements

Doua chei, doua pesteri si via ferata

Toate concentrate pe o intindere destul de mica. O sa fiu succint pentru ca sunt multe lucruri de vazut in zona asta si ele trebuie vazute pe viu. Gorjul ofera intr-adevar o diversitate de atractii si obiective turistice. Cheile Oltetului se afla in satul Polovragi si sunt relativ scurte dar adanci. Mergand pe drumul din chei de-o parte si alta se inalta pereti inalti dar asta nu e tot pentru ca paraul Oltet a sapat  stanca si mai jos de drum astfel ca el curge intr-un culuar ingust intre alti 2 pereti inalti. Practic sunt  niste chei in chei. Cred ca acest culuar in care curge s-ar preta la cannyoning. Cheile incep brusc prin peretii inalti si impresionanti vizibili de la distanta si dupa aproximativ 2.5 km acestia coboara, se deschid si lasa loc unui peisaj  muntos domol acoperit cu paduri.  Segmentul deschis publicului din Pestera Polovragi e relativ scurt. Am vazut pui de lilieci care se antrenau pentru zbor.

Baia de fier este destul de aproape de Polovragi si ofera Cheile Galbenului si pestera Muierii. Spre deosebire de cheile Oltetului, acestea sunt foarte deschise, cei 2 versanti sunt indepartati unul fata de celalalt. Pe un versant se afla intrarea in pestera Muierii care are iesirea pe acelasi versant dar la vreo 2 km in amonte. Culuarul vizitabil al pesterii are vreo 800 m si este impresionant prin multitudinea de stalactite, stalalgmite si coloane. Are portiuni unde mergi aplecat la 90 de grade sau chiar mai aplecat dar si sali inalte cu formatiuni imense. Pot fi vazute ramasite ale ursului de caverna precum si un schelet intreg asamblat.

Pe versantul cu pestera, putin mai sus de intrare sunt amenajate 3 trasee de via ferata, toate pleaca din acelasi loc si apoi se ramifica. Primul catre stanga e cel mai lung si mai greu dintre cele 3, apoi al doilea mai sus tot catre stanga e mai scurt si  relativ usor cu un pasaj mai greu iar continuand tot in sus pe cablul principal e al treilea traseu care e cel mai usor. Pe acesta l-am urcat fara asigurare si l-am folosit ca ruta de coborare pentru celelalte trasee.  Tot aici am gasit un loc si pentru hamac 🙂 Nou si unic in Romania este ca primul traseu, cel lung si cu ceva pasaje mai interesante, este luminat de relectoare. Adica are nocturna precum unele partii de ski ceea ce inseamna ca poate fi urcat si noaptea. Ceea ce am si facut folosindu-ma totusi si de frontala pentru ca sus e intuneric si e nevoie de ea la coborare.. Am urcat acest traseu de 3 ori, de 2 ori pe timp de zi si o data noapte.

Pe versantul opus este amenajat un alt traseu care pleaca pe un valcel bolovanos si inainte sa se termine, din cablu pleaca o ramificatie catre stanga. Se face un traverseu lejer si apoi dam iar de stanca. Avem iarasi ceva inedit si aici, si anume ca traseul trece printr-o grota destul de ingusta  din care iesi aproape tarandu-te pe burta urmat de un pasaj expus si aproape vertical. Coborarea se face pe valcelul stancos pe care se urca pana la ramificatie, dupa ce se ocoleste prin dreapta portiunea aferenta traverseului. Inainte sa cobor eu am mers mai sus si am gasit un loc fantastic pentru hamaceala. Una peste alta ai cu ce umple 2 zile in aceasta zona.

La intoarcere GPS-ul m-a dus pe un alt drum si bine am facut ca nu m-am intors pentru ca am trecut pe langa o padure unde un artist a vopsit in divere culori trunchiurile copacilor aflati in apropiere de sosea. Un protest delicat  impotriva taierilor ilegale din tara asta si totodata o pata de culoare intr-o lume din ce in ce mai gri. Am facut si un scurt montaj cu  ce am vazut si facut si daca va place, mergeti si voi acolo 🙂

Relaxare in Buila-Vânturărița

Un munte mai putin circulat, dar poate e mai bine asa. Masivul Buila-Vânturărița este pentru cine isi doreste cu adevarat sa fie acolo. Pentru ca ai de parcurs drumuri forestiere lungi pana intri in oricare traseu. Numit de iubitorii muntelui drept “Micul Crai” datorita asemanarii cu Piatra Craiului. Cabana Cheia este situata la iesirea din cheile unui rau al carui nume nu-l stiu.

 

Jurnal de concurs. Transylvania 100k, cursa de 50km

Sambata trecuta am alergat la Transylvania 100k, la cursa de 50 km. Am tot pendulat intre cea de 5o km si cea de 30 km, gandindu-ma ca nu sunt pregatit pentru pentru una asa de lunga. Dar am ales in final pe cea de 50 km pentru ca daca nu incerc niciodata nu voi sti.  Inca din iarna imi doream sa ma inscriu dar taxa destul de mare precum si o multime de comentarii negative la adresa organizarii evenimentului, m-au facut sa renunt la inscriere. Dar tot m-am dus sa alerg in afara cursei ca sa vad daca pot duce o distanta asa mare cu o diferenta de nivel aproape dubla fata de tot ceea ce facusem pana atunci. Pana in momentul acela, cea mai lunga alergare montana a fost Ecomaraton cu 40 km si 2044 m diferenta nivel asa ca urma sa vad daca pot duce inca vreo 10 km si vreo 1700 m diferenta nivel in plus.  Comentariile negative citite pe diverse grupuri de profil care m-au descurajat se refereau la organizarea deficitara a concursului, marcarea insuficienta a traseelor si lipsa marcajelor de pe anumite portiuni, neinstruirea corespunzatoare a voluntarilor cu privire la indicarea traseului de urmat. Ceea ce voi spune in continuare legat de aceste subiecte se refera doar  la traseul de 50k pe care l-am facut, nu si la celelalte, chiar daca situatia poate fi sau nu asemanatoare.  

Sunt impreuna cu Daniel, un tanar alergator care vrea si el sa bifeze cei 50 km dar are rezerve date de o accidentare mai veche la genunchi care nu pare sa se fi recuperat cum trebuie. In seara precedenta imi incarc vesta cu toate cele necesare unei alergari asa de lungi. Nefiind inscris  era logic sa presupun ca nu voi beneficia de avantajele oferite de punctele de alimentare asa ca mi-am luat la mine cat am crezut ca e necesar ca sa nu intru in criza energetica (1 l de apa in camelback, o sticla cu bautura izotonica in care am adaugat si un mix proteic, 4 batoane vegane raw, vreo 10 curmale  si 2 geluri pentru situatii de urgenta). Aflasem ca este destul de multa zapada pe traseu asa ca imi iau sosete de schimb in caz ca se vor uda cele pe care le port. Cine alearga stie cum e sa alergi cu picioare si sosete ude.

Ne asezam  la coada plutonului si plecam rezervati stiind ca 50 de km nu-s o plimbare in parc. In ultima vreme nu am mai avut dureri de genunchi asa ca ma gandesc sa scot un timp in jur de 8 ore. Toata urcarea pe stradutele din Bran o facem in alergare usoara, daca alergam mai incet de atat se chema ca mergeam repede 🙂 dar chiar si asa tot depasim cateva persoane. Situatia e similara cand intram pe urcarea din padure, alergarea lasa loc avansului la pas sustinut, ajutat de bete. Vremea e frumoasa momentan dar se anunta ploaie incepand de la 14. Conform calculelor mele optimiste, as fi terminat cursa pe la ora 15, deci as fi prins doar o ora de alergat in ploaie,  adica cel mult 7 km. Acceptabil, gandeam eu. Dar una e socoteala de acasa si alta e situatia in teren….

Iesim in golul alpin si de acum ne insoteste o ceata groasa ca fumul de narghilea. Momentan nu se pune problema de ratacire pentru ca alergatorii sunt insiruiti pe poteca  si unii din ei pare ca stiu traseul.  Mai alerg, mai dau la pas, mai depasesc si ajungem la refugiul Tiganesti.  Aici ceata si mai densa, ca de la 2 narghilele, plus petice de zapada din loc in loc pe care trebuie sa le traversam. Tot pe aici Daniel incepe sa acuze niste dureri si micsoreaza ritmul.  Nu mai vedem marcajul, nici stalp, nici cel special de concurs. Nu stiu daca era sau ba, dar cert e ca ceata a facut observarea lor imposibila. Ne-am adunat deja un grup de vreo 20 de alergatori si cautam in toate directiile. Incepem sa folosim fluierele din dotare si aruncam semnale acustice in toate partile. Primim raspuns de undeva din vale dinspre stanga. Avem noroc ca se creeaza un gol in ceata si vedem un marcaj. Dam un strigat de lupta si ne aruncam toti catre el. Acolo povestea se repeta si uite asa de vreo 2-3 ori pana intram pe curba de nivel unde lucrurile sunt clare. A fost o mare placere sa alerg pe poteca asta cu prapastie in stanga si privelisti fabuloase. Am uitat de oboseala si frig. Mai zicem din fluiere ca sa ajutam si pe cei din spate care sunt inca in ceata. La propriu. Ar fi fost bun un voluntar acolo in zona refugiului ca sa ne indrume. Probabil ca daca nu ar fi fost ceata, nu aveam probleme de orientare. Dar e totusi luna mai, in Bucegi, la peste 2000 m.

Coborarea spre Malaiesti ma prinde singur pe poteca abrupta ce duce la cabana. Acolo sunt intrebat de numar si spun ca nu am, alerg “for fun and training”. Raspunsul e: “Cool!”. Mananc toate curmalele sa mai scap de greutate iar voluntarii au fost amabili si mi-au permis sa iau si cateva alimente de pe masa chiar daca nu aveam numar. Thumbs up! Eram aproape gata cand ajunge si Daniel si imi spune ca reconfigureaza traseul de la 50 la 30 din cauza genunchilor. Ii dau cheia de la masina, ne uram succes si pornim. Incep mers-alergarea catre hornul Malaiesti, incerc sa dau mai tare pana la intrarea in horn pentru ca stiu cum o sa se mearga pe el. Cu 2 viteze, incet si foarte incet. Prind in fata cateva persoane destul de obosite care inainteaza foarte lent. Ritmul lor de inaintare este adoptat (de nevoie) si de ceilalti din spatele lor. Exista un singur rand de trepte in zapada si e riscanta depasirea sirului pe langa din cauza inclinatiei pantei si a zapezii tari. Simt ca am resurse sa urc mai repede si incep sa ma enervez ca se merge asa incet. Adica, daca aia de merg asa incet vad ca au facut bouchon in spatele lor, chiar nu se pot da la o parte putin sa treaca cine urca mai repede? Se pare ca nu. Nefiind in concurs oficial, nu am simtit ca am dreptul sa ii presez cu pardon si exchiuzmi ca sa se dea la o parte, asa ca fac o manevra riscanta si cand vad un afloriment de stanci in dreapta, depasesc pe acolo. Imi scapa picioarele in zapada pana la genunchi, ma sprijin in maini, bag 4×4 si depasesc. Ies repede din horn si ma avant in ceata catre varful Omu. Undeva pe la jumatatea drumului ma intalnesc cu  2 concurenti de la 100k. Vad niste siluete in ceata, ma apropii si le depasesc.

Ajung la Omu, acolo 2 voluntari ma intreaba de numar, acelasi raspuns, aceeasi reactie. Mai e un alergator roman acolo si ni se spune sa facem dreapta dupa ce coboram, pentru cursa de 50k. Celalalt imi propune sa ramanem impreuna pana iesim din ceata. 4 ochi sunt mai buni decat 2. Sunt de acord si pornim. Putin mai jos dam de un strain care era cam dezorientat. Se bucura cand il culegem ca sa nu fie singur in ceata aia grea. Ajungem la o bifurcatie de poteci, una o ia la stanga  si are marcajul de concurs pe ea, cealalta la dreapta si nu are nimic. Intrucat poteca ce cobora de pe Omu a facut catre dreapta cand am coborat-o, noi am crezut ca aia era dreapta de care ne-a spus voluntarul, asa ca daca dreapta aia am facut-o, am considerat ca poteca  cea buna e cea cu marcaj catre stanga si pe aia ne-am dus. I-am dat inainte cam 10-15 min,  timp in care am mai vazut marcaje de concurs dar ne tot intrebam daca nu cumva sunt pentru cursa de 100k. Nestiind nici unul traseul si in combinatie cu ceata, am mai pierdut marcajul, apoi am luat-o in sus la ghici pe ceva ce parea poteca. Am auzit fluiere si apoi ne-am intalnit cu un grup de concurenti de la 100k care cautau varful Omu. Ne-au spus ca ei vin de la Babele si ne-am dat seama ca am gresit traseul. I-am indrumat catre Omu ca tot veneam de acolo si stiam pe unde  trebuie s-o ia, si am parcurs o bucata de drum impreuna pana la acea bifurcatie si ii dam catre dreapta in jos. Voluntarul a zis bine pe unde sa o luam dar noi nestiind  zona  plus ceata, am luat-o aiurea. Acolo la bifurcatie ar fi fost bun un indicator/marcaj care sa spuna ca Pestera sau cursa de 50k e pe acolo. Rataceala asta ne-a costat vreo 25 de minute plus ceva oboseala.

Imi ajustez ritmul la cel al colegilor roman si ceh, Marius si Martin care  alergau mai incet, ca sa ramanem impreuna pana iesim din ceata. Pe masura ce coboram dispare ceata si avem vizibilitate mai mare si cand apare in raza vizuala Pestera, ii dau mai tare si ii las in urma pe colegi care imi multumesc. Coborarea de la Omu catre Pestera am facut-o preponderent in alergare si mi-a facut mare placere. Zona este foarte frumoasa si imi imaginez cum ar fi fost fara ceata. Trecem pe langa cascada Obarsia Ialomitei si furat de peisaj alunec si cad pe spate pe pietre. Nu stiu ce noroc am avut ca nu m-am ranit serios. Ma ajuta colegul sa ma ridic si dau la vale. La postul de realimentare,  dupa deja clasica faza cu numarul de concurs, mi se permite sa ma realimentez  (din nou  big Like pentru voluntari) si primesc indicatii incotro sa ma duc pentru 50k. Sunt la km 32, pana aici totul bine, nu ma doare nimic, dar mai e mult pana departe.  A urmat o bucata pe asfalt pe care m-am chinuit sa alerg usor (asemanatoare cu asfaltul de la inceputul buclei 3 la Ecomaraton), si apoi intram din nou in padure in urcare usoara. Urmeaza urcarea grea catre Saua Strunga pe care  o fac  la pas, deja sunt obosit. Imi dau seama de asta pentru ca dupa Saua Strunga urmeaza o portiune  de vreo 2 km da urcari si coborari usoare combinate, in mod normal alergabile dar acum… mai mult mers si  mai putina alergare. Tot acum natura se sincronizeaza cu prognoza meteo si incepe o ploaie usoara. Ma opresc sa-mi pun foita si imi spun ca daca ramane asa usoara ploaia, nu e mare baiu’. Dar in nici 5 min incepe sa toarne corespunzator. Si cu boabe de gheata. Inca nu imi este frig tare dar ma gandesc ca in curand imi va fi. Pana in Poiana Gutanu tot ce nu este acoperit de foita e ud fleasca. Calc apa in pantofi si incep sa tremur de frig. Mai am inca 13 km pana la finish. E rece ca gheata ploaia asta. Desi nu trece prin foita, raceala ei imi ajunge la piele. Incerc sa alerg mai tare ca sa ma incalzezc sa previn hipotermia dar picioarele sunt multumite cu ritmul asta si nu vor sau nu pot mai mult.  Deja incepe sa devina supravietuire treaba asta. Tot ce imi doresc e sa ajung  la finish.

Trec de Poiana Gutanu cu dintii clantanind si tremurand  bine de tot si odata cu intrarea in padure incep noroaiele serioase. De obicei calc precum pisica chiar si cand alerg, incercand sa nu ma murdaresc prea tare, dar acum era imposibil. Pur si simplu nu se putea evita mocirla. Ma resemnez cu asta mai ales ca am probleme mai serioase decat noroiul. Tremur cam tare pentru binele meu si ma tot gandesc (atat cat mai pot gandi) cum voi alerga inca 10 km in starea asta. Dar nu am de ales, dau inainte. Ritmul scade din cauza apei din pantofi si noroiului care imi  scade siguranta fiecarui plasament de picior mai ales pe coborari. Urmeaza cativa km de teren valurit prin padure. Ploua in continuu. Mai schimb cate o vorba cu alergatori pe care ii intalnesc pe parcurs. Vad un tip inalt in fata pe care il urmaresc inca dinainte de urcarea pe saua Strunga. In sfarsit l-am ajuns nici nu stiu cum, la ce pas are omul. Fiind un concurs la care vin multi straini si neavand cum sa-mi dau seama ce nationalitate este, zic intai ceva in engleza ceva,  el la fel, apoi mai vorbim 3 cuvinte si il intreb de unde este. Bucharest raspunde. Zi frate asa, spun eu razand, la care si el rade. De… engleza e internationala chiar si printre conationali. Mai uit putin de situatia nu foarte eleganta in care ma aflu. Imi zic, bine totusi ca nu am crampe, asta ar mai fi lipsit acum, sa nu pot sa ma misc in timp ce tremur ca varga. Deci se poate si mai rau.

Uite-asa ajung la km 50 unde intr-o poiana eu dau peste un post de hidratare si poteca da intr-un drum forestier. Dupa aspectul mai “civilizat” al peisajului imi spun ca mai am cel mult 2-3 km dar voluntarul de la post imi spune ca mai sunt doar 5. Sa innebunesc nu alta. Nu-mi mai trebuie nici apa, nici nimic. Imi pun muzica de rupt oase si iau forestierul la intrebari alaturi de cativa concurenti de la cursa de 20km. In scurt timp se transforma in asfalt  pe care daca s-ar fi mers inainte se ajunge in oras, dar surpriza, traseul o ia in dreapta  peste dealuri si coclauri. Mult noroi adanc iar si coborari abrupte. Asta-i piesa, joc dupa cum canta. Sunt cam slab pe coborari si multi din cei pe care i-am depasit pe urcari, acum trec pe langa mine pe coborari aruncand noroi in toate partile. Unii mai si cad. Nici eu nu scap si iau o tranta perfecta pe spate reusind sa pun un strat de noroi pe toata partea posterioara. Imi zic sa o iau mai usor sa nu-mi rup gatul cand mai am putin, dar  dupa inca vreo 500 m alunec iar si numai printr-o acrobatie executata pe pilot automat de corp reusesc sa raman in picioare.  Dau de sala de sport, acolo ma asteapta Daniel (m-am bucurat sa vad o fata cunoscuta) si de acolo  stiu ca mai e putin, dar in loc sa fie tot pe sosea, sunt directionat pe coasta dealului prin niste noroaie de nedescris, total nenecesar zic eu. Daniel alearga ultima bucata cu mine mai putin noroaiele alea crunte. Vad finish-ul, lumea striga si aplauda dar ma opresc inainte sa trec pe sub poarta. Nefiind inscris, nu avea rost sa fac asta si sa dau curs la discutii. Un senior care facea poze imi da o doza cu o bautura careia ii dau drumul pe gat precum cascada pe langa care am trecut. 

La foarte scurt timp dupa sosire simt o durere in spatele genunchiului drept si inca una in zona inghinala in partea dreapta. Pe prima o stiu ca am mai avut-o dar a doua e noua. Aproape ca nu mai pot sa merg, doar daca ridic genunchiul la piept durerea inceteaza. Ma tarai pana la masina si plecam la pensiune.

Cu tot cu rataceala de rigoare au iesit 54.6 km si s-au adunat 3780 m diferenta de nivel, toate in 9 ore si 20 de min de la start.  Daca as fost inscris, as fi iesit pe locul 72 din 248 concurenti. Desi nu pot spune nimic despre organizare pentru celelalte trasee, pentru cel de 50k pot spune ca:

  • posturile de alimentare de la Malaiesti si Pestera au fost bine aprovizionate si voluntarii de acolo au fost amabili sa ma lase sa iau cate ceva. La fel de bine organizat a fost si postul de realimentare de la finish.  Nu pot spune nimic despre postul de realimentare de la Omu ca nu l-am vizitat.
  • voluntarii de pe traseu, acolo unde erau, au dat indicatii bune, dar combinatia dintre ceata si necunoasterea traseului, au dus la niste incurcaturi
  • considerand ca multi vin in Bucegi pentru prima data, indiferent ca sunt romani sau straini, au fost 2 puncte pe traseu-Tiganesti, unde unde cred ca trebuia marcat suplimentar,  si bifurcatia mai jos de Omu unde iarasi nu era mare lucru de pus un marcaj
  • Stiu ca multi s-au ratacit mai ales noaptea, dar parerea mea este ca daca te prinde noaptea in cursa asta de 50 inseamna ca mai trebuie sa te antrenezi.  Totusi daca accepti la inscriere oameni fara sa  verifici ce curse lungi mai au, atunci organizatorii ar trebui sa isi asume si faptul ca pe unii ii va prinde noaptea pe acest traseu si niste benzi reflectorizante sau vopsea  ar fi fost indicate.

Despre atmosfera generala, pot spune ca in ciuda mediatizarii acestui concurs si a faptului ca e organizat de straini si pentru straini in principal, cu concursul romanilor, nu prea a fost atmosfera super. Adica de aia care a fost la finish la 2×2, Ciucas X3, MPC, Hercules…cu muzica si toate cele. Nu inteleg de ce nu a atras mai multi spectatori…In fine, asta e o chestie de preferinta personala  si nu organizatorica. Dar ca idee, la sosirea primului de la 100k, eram la finish vreo 15 oameni maximum.

 

 

Peretele nordic Lespezi-Caltun si rasaritul pe Negoiu

Dupa 2 weekend-uri cu ploaie la campie si ninsoare pe munte, a venit si unul cu vreme excelenta pentru o tura in Fagaras. Planul era sa urcam sambata peretele nordic Lespezi-Caltun si duminica sa prindem rasaritul pe varful Negoiu. Imi doream  sa urc peretele Lespezi din 2010 dar ocazia pur si simplu nu s-a ivit pana acum.  Asa ca pe 1 aprilie ne-am luat noaptea in cap si la ora 4.30 dimineata incepeam urcarea impreuna cu Lucian de la Piscul Negru catre refugiul Caltun.  Chiar daca era 1 aprilie, nu ne-a pacalit nimeni, nici macar vremea 🙂 .

Dupa ce am ajuns la refugiu si am lasat acolo ceva echipament, am analizat peretele, am ales ruta pe care  aveam s-o urcam, linia cu  cea mai multa gheata, si am pornit catre baza peretelui.  Lucian a mers cap toate cele 5 lungimi de coarda de aproape 60 metri. Am catarat pe gheata alpina casanta, pe stanca, pante de zapada, am mai proptit pioletii in smocuri inghetate de iarba si pojghite subtiri de gheata ce acopereau fete spalate de stanca. Intr-o regrupare am primit o gramada de bucati mici de gheata in  cap – dar casca si-a facut treaba- si o bucata de gheata  in umarul drept care m-a afectat oarecum.   Pentru asigurari am folosit suruburi de gheata, nuci in fisuri si anneau-uri dupa colturi de stanca. Am urcat intr-un ritm lejer, cu opriri pentru poze, bucurandu-ne de peisaj si inaltime, traseul avand o dificultate moderata-  WI2 in general dar cu anumite pasaje WI3 la gheata si M3 la stanca, dupa aprecierea lui Lucian. Ajunsi in creasta, am pornit catre varful Lespezi unde am impartit un baton energizant si am admirat fara sa ne grabim peisajele frumoase de iarna. Coborarea am facut-o pe hornul dintre Vf. Lespezi si vf. Cornul Caltunului in 2 rapeluri succesive din pitoanele gasite acolo si apoi alte 2 lungimi coborate cu fata la panta si coarda ancorata in zapada pe post de balustrada. Pana la ora de culcare refugiul s-a umplut. Ne-am culcat cat de devreme am putut pentru ca a doua zi urma sa ne trezim din nou la 4 dimineata pentru a urca pe vf. Negoiu.

Nu ne-am mai pus telefoanele sa sune deoarece desteptarea au dat-o grupul galagios care reprezenta mai bine de jumatate din ocupantii refugiului in acea noapte. Doua persoane au fost mai disciplinate sau mai harnice si au pornit inaintea noastra. Ne-am grabit si noi sa plecam inaintea grupului numeros ca sa evitam inghesuiala pe strunga Dracului. Am pornit in ritm alert si ne-am dat seama de progres dupa distanta dintre noi si frontalele celor 2 din fata noastra, care se tot micsora. La un moment dat cand inca era intuneric, ne-am uitat in spate catre refugiu si am vazut sirul de lumini care serpuia incet pe traseu. Am intrat in strunga Dracului  cand se crapa de ziua si la scurt timp dupa iesirea in creasta i-am ajuns pe harnicii  montanyarzi care plecasera inaintea noastra. Erau Dinu si Marlena Mititeanu, cu care am schimbat cateva vorbe si impresii dupa care am continuat catre varf  pentru ca  soarele se grabea sa  arunce primele raze. Dupa cateva minute ne-au ajuns Dinu si Marlena si impreuna am avut privilegiul de a fi martorii unui rasarit superb de pe acest varf de munte. Era destul de frig si vantul batea suficient de tare incat sa nu ne permita sa stam prea mult  intr-un loc. Am facut poze, am mai socializat cu cei 2 si am mai savurat un baton energizant Lifebar in timp ce priveam cum intunericul cedeaza locul luminii. E ceva magic in experienta aceasta, de a privi rasaritul de pe un varf inalt pe un cer impecabil.

Daaar, pana la urma a trebuit sa plecam. Cand am ajuns la intrarea in strunga, o partea din grupul numeros abia  se apropiau incet de iesire. Am mai asteptat vreo 10 min ca sa urce toti si am coborat. La refugiu ne-am facut rucsacul, ne-am luat la revedere de la Dinu si Marlena care au ajuns cu putin dupa noi si am inceput coborarea prin zapada umeda care devenea tot mai moale din cauza caldurii. Dar acea caldura arzatoare a soarelui a avut si o parte buna si am profitat de ea asezandu-ne pe iarba la bustul gol pentru un bronz de altitudine si odihna. Am stat asa vreo 20 de min poate timp in care am si atipit sub mangaierea razelor solare. Ce-as mai fi stat…. dar Lucian avea de prins un tren asa ca am pornit tot la vale.

Cu greu am putut alege doar cateva poze din cele surprinse in tura aceasta, dar asa greu cum mi-a fost, tot le-am pus intr-un scurt montaj ca sa va bucurati si voi de ceea ce am avut parte noi.

Like&Share daca ti-a placut!

Alergare pe Cozia in 2 anotimpuri

Daca vreau sa fac o alergare montana pentru care sa nu trebuiasca sa conduc o jumatate de zi, muntele Cozia este cea mai apropiata locatie de mine. Asa ca mi-am luat hamacul si echipamentul de alergare si in mai putin de 2 ore eram la baza masivului in satul Pausa. Cu gandul sa fac o alergare mai lunga am luat 2 batoane Lifebar  (ceea ce s-a dovedit a fi cam putin) si am plecat de la baza muntelui la inceput de primavara ca sa gasesc un sfarsit de iarna sus la inaltime. Zapada si-a facut aparitia pe traseu cam de pe la 1500 de metri in zonele care nu vad soarele prea des. Nu ma asteptam sa mai gasesc zapada pe un munte care nu e prea inalt dar traseul s-a dovedit alergabil chiar si in aceste conditii. La cabana Cozia am facut o mica pauza si am mancat un baton dupa care am continuat alergarea inca vreo 5 km in coborare pe forestierul inzapezit din partea de nord a masivului. Cei 5 km au fost mult mai greu de urcat inapoi catre cabana mai ales pe zapada, daaaar…. tot ce coboara trebuie sa si urce. De la cabana am hotarat sa cobor pana la manastirea Stanisoara pe alt traseu ca sa mai fac variatie. Pe acest traseu am intalnit un indicator care ma sfatuia sa urc pe un varf de stanca si sa admir peisajul ceea ce am si facut. Coborarea pe forestier de la Stanisoara pana la punctul de plecare am  fost relativ usoara datorita gravitatiei dar consumul energetic mare si alimentarea insuficienta s-au facut simtite. Dupa ce am ajuns, mi-am luat termosul cu ceai si budinca de chia cu smochine si goji, am intins hamacul si m-am bucurat de peisaj si mancare leganat in hamac.

La cascade de gheata pe Transfagarasan

Weekend-ul trecut am fost din nou la gheata tot in muntii Fagaras, de data asta pe Transfagarasan. Sambata ne-am oprit pe Valea lui Stan si am catarat 2 cascade, una mai frumoasa decat alta. Desi nu am parcurs-o toata pentru ca nu pentru asta venisem, Valea lui Stan , atat cat am vazut din ea, este foarte frumoasa. Prima cascada, in 2 trepte, a avut o inclinatie moderata cu vreo 2 segmente mai inclinate si lungime de vreo 50 metri pe care Lucian a urcat-o dintr-o bucata. A doua cascada, situata in cheile inguste ale vaii lui Stan, a fost mai scurta, dar cu primul segment de vreo 15 metri foarte apropiat de verticala, cu “ciuperci” de gheata. A fost relativ cald in ultimele zile si gheata s-a mai inmuiat, a devenit chiar “lipicioasa” pentru lamele pioletilor. Plasamentele se faceau frumos, uneori chiar dintr-o singura lovitura. Dezavantajul a fost ca unele cascade curgeau destul de serios. A fost cazul cascadei botezata “Avionul” pe care Lucian a facut o incercare dar dupa cativa metri de la baza ei, era deja ud leoarca. Curgea apa pe ea de parca era primavara iar asta combinat cu structura aerata si neconsolidata a ghetii, care ar fi necesitat doar suruburi de minimum 20 cm (si nici asa plasamentele nu ar fi fost prea sigure) a facut prea riscanta escaladarea ei.

A doua zi, duminica am pornit pe Transfagarasan si la 10 minute de mers dupa Conacul Ursului, pe partea dreapta, am gasit cascada numita Inghetata Ursului. De fapt este o scurgere de apa care vara este destul de modesta dar iarna cand ingheata strat peste strat, capata aspect de cascada. Aici am avut 2 lungimi de coarda, una de vreo 50 metri si a doua de vreo 25. Cascada e formata din trepte cu pasaje verticale de diverse inaltimi si portiuni inclinate intre ele care ofera un moment de respiro intre pasajele verticale. Datorita lungimii si pasajelor, se poate spune ca e traseu de angajament. Prima regrupare a fost pe o brana inclinata  folosind trunchiurile si radacinile unor copacei. De acolo Lucian a plecat intr-o traversare ascendenta si dupa inca o portiune destul de inclinata, a urmat un pasaj vertical de vreo 5-6 metri care a incheiat catararea. A urmat un rapel destul de infricosator pe semicorzile ude iar cand am ajuns la baza cascadei mai aveam cam 50 de cm pana la nodul de la capatul corzilor.