Jurnal de concurs. Transylvania 100k, cursa de 50km

Sambata trecuta am alergat la Transylvania 100k, la cursa de 50 km. Am tot pendulat intre cea de 5o km si cea de 30 km, gandindu-ma ca nu sunt pregatit pentru pentru una asa de lunga. Dar am ales in final pe cea de 50 km pentru ca daca nu incerc niciodata nu voi sti.  Inca din iarna imi doream sa ma inscriu dar taxa destul de mare precum si o multime de comentarii negative la adresa organizarii evenimentului, m-au facut sa renunt la inscriere. Dar tot m-am dus sa alerg in afara cursei ca sa vad daca pot duce o distanta asa mare cu o diferenta de nivel aproape dubla fata de tot ceea ce facusem pana atunci. Pana in momentul acela, cea mai lunga alergare montana a fost Ecomaraton cu 40 km si 2044 m diferenta nivel asa ca urma sa vad daca pot duce inca vreo 10 km si vreo 1700 m diferenta nivel in plus.  Comentariile negative citite pe diverse grupuri de profil care m-au descurajat se refereau la organizarea deficitara a concursului, marcarea insuficienta a traseelor si lipsa marcajelor de pe anumite portiuni, neinstruirea corespunzatoare a voluntarilor cu privire la indicarea traseului de urmat. Ceea ce voi spune in continuare legat de aceste subiecte se refera doar  la traseul de 50k pe care l-am facut, nu si la celelalte, chiar daca situatia poate fi sau nu asemanatoare.  

Sunt impreuna cu Daniel, un tanar alergator care vrea si el sa bifeze cei 50 km dar are rezerve date de o accidentare mai veche la genunchi care nu pare sa se fi recuperat cum trebuie. In seara precedenta imi incarc vesta cu toate cele necesare unei alergari asa de lungi. Nefiind inscris  era logic sa presupun ca nu voi beneficia de avantajele oferite de punctele de alimentare asa ca mi-am luat la mine cat am crezut ca e necesar ca sa nu intru in criza energetica (1 l de apa in camelback, o sticla cu bautura izotonica in care am adaugat si un mix proteic, 4 batoane vegane raw, vreo 10 curmale  si 2 geluri pentru situatii de urgenta). Aflasem ca este destul de multa zapada pe traseu asa ca imi iau sosete de schimb in caz ca se vor uda cele pe care le port. Cine alearga stie cum e sa alergi cu picioare si sosete ude.

Ne asezam  la coada plutonului si plecam rezervati stiind ca 50 de km nu-s o plimbare in parc. In ultima vreme nu am mai avut dureri de genunchi asa ca ma gandesc sa scot un timp in jur de 8 ore. Toata urcarea pe stradutele din Bran o facem in alergare usoara, daca alergam mai incet de atat se chema ca mergeam repede 🙂 dar chiar si asa tot depasim cateva persoane. Situatia e similara cand intram pe urcarea din padure, alergarea lasa loc avansului la pas sustinut, ajutat de bete. Vremea e frumoasa momentan dar se anunta ploaie incepand de la 14. Conform calculelor mele optimiste, as fi terminat cursa pe la ora 15, deci as fi prins doar o ora de alergat in ploaie,  adica cel mult 7 km. Acceptabil, gandeam eu. Dar una e socoteala de acasa si alta e situatia in teren….

Iesim in golul alpin si de acum ne insoteste o ceata groasa ca fumul de narghilea. Momentan nu se pune problema de ratacire pentru ca alergatorii sunt insiruiti pe poteca  si unii din ei pare ca stiu traseul.  Mai alerg, mai dau la pas, mai depasesc si ajungem la refugiul Tiganesti.  Aici ceata si mai densa, ca de la 2 narghilele, plus petice de zapada din loc in loc pe care trebuie sa le traversam. Tot pe aici Daniel incepe sa acuze niste dureri si micsoreaza ritmul.  Nu mai vedem marcajul, nici stalp, nici cel special de concurs. Nu stiu daca era sau ba, dar cert e ca ceata a facut observarea lor imposibila. Ne-am adunat deja un grup de vreo 20 de alergatori si cautam in toate directiile. Incepem sa folosim fluierele din dotare si aruncam semnale acustice in toate partile. Primim raspuns de undeva din vale dinspre stanga. Avem noroc ca se creeaza un gol in ceata si vedem un marcaj. Dam un strigat de lupta si ne aruncam toti catre el. Acolo povestea se repeta si uite asa de vreo 2-3 ori pana intram pe curba de nivel unde lucrurile sunt clare. A fost o mare placere sa alerg pe poteca asta cu prapastie in stanga si privelisti fabuloase. Am uitat de oboseala si frig. Mai zicem din fluiere ca sa ajutam si pe cei din spate care sunt inca in ceata. La propriu. Ar fi fost bun un voluntar acolo in zona refugiului ca sa ne indrume. Probabil ca daca nu ar fi fost ceata, nu aveam probleme de orientare. Dar e totusi luna mai, in Bucegi, la peste 2000 m.

Coborarea spre Malaiesti ma prinde singur pe poteca abrupta ce duce la cabana. Acolo sunt intrebat de numar si spun ca nu am, alerg “for fun and training”. Raspunsul e: “Cool!”. Mananc toate curmalele sa mai scap de greutate iar voluntarii au fost amabili si mi-au permis sa iau si cateva alimente de pe masa chiar daca nu aveam numar. Thumbs up! Eram aproape gata cand ajunge si Daniel si imi spune ca reconfigureaza traseul de la 50 la 30 din cauza genunchilor. Ii dau cheia de la masina, ne uram succes si pornim. Incep mers-alergarea catre hornul Malaiesti, incerc sa dau mai tare pana la intrarea in horn pentru ca stiu cum o sa se mearga pe el. Cu 2 viteze, incet si foarte incet. Prind in fata cateva persoane destul de obosite care inainteaza foarte lent. Ritmul lor de inaintare este adoptat (de nevoie) si de ceilalti din spatele lor. Exista un singur rand de trepte in zapada si e riscanta depasirea sirului pe langa din cauza inclinatiei pantei si a zapezii tari. Simt ca am resurse sa urc mai repede si incep sa ma enervez ca se merge asa incet. Adica, daca aia de merg asa incet vad ca au facut bouchon in spatele lor, chiar nu se pot da la o parte putin sa treaca cine urca mai repede? Se pare ca nu. Nefiind in concurs oficial, nu am simtit ca am dreptul sa ii presez cu pardon si exchiuzmi ca sa se dea la o parte, asa ca fac o manevra riscanta si cand vad un afloriment de stanci in dreapta, depasesc pe acolo. Imi scapa picioarele in zapada pana la genunchi, ma sprijin in maini, bag 4×4 si depasesc. Ies repede din horn si ma avant in ceata catre varful Omu. Undeva pe la jumatatea drumului ma intalnesc cu  2 concurenti de la 100k. Vad niste siluete in ceata, ma apropii si le depasesc.

Ajung la Omu, acolo 2 voluntari ma intreaba de numar, acelasi raspuns, aceeasi reactie. Mai e un alergator roman acolo si ni se spune sa facem dreapta dupa ce coboram, pentru cursa de 50k. Celalalt imi propune sa ramanem impreuna pana iesim din ceata. 4 ochi sunt mai buni decat 2. Sunt de acord si pornim. Putin mai jos dam de un strain care era cam dezorientat. Se bucura cand il culegem ca sa nu fie singur in ceata aia grea. Ajungem la o bifurcatie de poteci, una o ia la stanga  si are marcajul de concurs pe ea, cealalta la dreapta si nu are nimic. Intrucat poteca ce cobora de pe Omu a facut catre dreapta cand am coborat-o, noi am crezut ca aia era dreapta de care ne-a spus voluntarul, asa ca daca dreapta aia am facut-o, am considerat ca poteca  cea buna e cea cu marcaj catre stanga si pe aia ne-am dus. I-am dat inainte cam 10-15 min,  timp in care am mai vazut marcaje de concurs dar ne tot intrebam daca nu cumva sunt pentru cursa de 100k. Nestiind nici unul traseul si in combinatie cu ceata, am mai pierdut marcajul, apoi am luat-o in sus la ghici pe ceva ce parea poteca. Am auzit fluiere si apoi ne-am intalnit cu un grup de concurenti de la 100k care cautau varful Omu. Ne-au spus ca ei vin de la Babele si ne-am dat seama ca am gresit traseul. I-am indrumat catre Omu ca tot veneam de acolo si stiam pe unde  trebuie s-o ia, si am parcurs o bucata de drum impreuna pana la acea bifurcatie si ii dam catre dreapta in jos. Voluntarul a zis bine pe unde sa o luam dar noi nestiind  zona  plus ceata, am luat-o aiurea. Acolo la bifurcatie ar fi fost bun un indicator/marcaj care sa spuna ca Pestera sau cursa de 50k e pe acolo. Rataceala asta ne-a costat vreo 25 de minute plus ceva oboseala.

Imi ajustez ritmul la cel al colegilor roman si ceh, Marius si Martin care  alergau mai incet, ca sa ramanem impreuna pana iesim din ceata. Pe masura ce coboram dispare ceata si avem vizibilitate mai mare si cand apare in raza vizuala Pestera, ii dau mai tare si ii las in urma pe colegi care imi multumesc. Coborarea de la Omu catre Pestera am facut-o preponderent in alergare si mi-a facut mare placere. Zona este foarte frumoasa si imi imaginez cum ar fi fost fara ceata. Trecem pe langa cascada Obarsia Ialomitei si furat de peisaj alunec si cad pe spate pe pietre. Nu stiu ce noroc am avut ca nu m-am ranit serios. Ma ajuta colegul sa ma ridic si dau la vale. La postul de realimentare,  dupa deja clasica faza cu numarul de concurs, mi se permite sa ma realimentez  (din nou  big Like pentru voluntari) si primesc indicatii incotro sa ma duc pentru 50k. Sunt la km 32, pana aici totul bine, nu ma doare nimic, dar mai e mult pana departe.  A urmat o bucata pe asfalt pe care m-am chinuit sa alerg usor (asemanatoare cu asfaltul de la inceputul buclei 3 la Ecomaraton), si apoi intram din nou in padure in urcare usoara. Urmeaza urcarea grea catre Saua Strunga pe care  o fac  la pas, deja sunt obosit. Imi dau seama de asta pentru ca dupa Saua Strunga urmeaza o portiune  de vreo 2 km da urcari si coborari usoare combinate, in mod normal alergabile dar acum… mai mult mers si  mai putina alergare. Tot acum natura se sincronizeaza cu prognoza meteo si incepe o ploaie usoara. Ma opresc sa-mi pun foita si imi spun ca daca ramane asa usoara ploaia, nu e mare baiu’. Dar in nici 5 min incepe sa toarne corespunzator. Si cu boabe de gheata. Inca nu imi este frig tare dar ma gandesc ca in curand imi va fi. Pana in Poiana Gutanu tot ce nu este acoperit de foita e ud fleasca. Calc apa in pantofi si incep sa tremur de frig. Mai am inca 13 km pana la finish. E rece ca gheata ploaia asta. Desi nu trece prin foita, raceala ei imi ajunge la piele. Incerc sa alerg mai tare ca sa ma incalzezc sa previn hipotermia dar picioarele sunt multumite cu ritmul asta si nu vor sau nu pot mai mult.  Deja incepe sa devina supravietuire treaba asta. Tot ce imi doresc e sa ajung  la finish.

Trec de Poiana Gutanu cu dintii clantanind si tremurand  bine de tot si odata cu intrarea in padure incep noroaiele serioase. De obicei calc precum pisica chiar si cand alerg, incercand sa nu ma murdaresc prea tare, dar acum era imposibil. Pur si simplu nu se putea evita mocirla. Ma resemnez cu asta mai ales ca am probleme mai serioase decat noroiul. Tremur cam tare pentru binele meu si ma tot gandesc (atat cat mai pot gandi) cum voi alerga inca 10 km in starea asta. Dar nu am de ales, dau inainte. Ritmul scade din cauza apei din pantofi si noroiului care imi  scade siguranta fiecarui plasament de picior mai ales pe coborari. Urmeaza cativa km de teren valurit prin padure. Ploua in continuu. Mai schimb cate o vorba cu alergatori pe care ii intalnesc pe parcurs. Vad un tip inalt in fata pe care il urmaresc inca dinainte de urcarea pe saua Strunga. In sfarsit l-am ajuns nici nu stiu cum, la ce pas are omul. Fiind un concurs la care vin multi straini si neavand cum sa-mi dau seama ce nationalitate este, zic intai ceva in engleza ceva,  el la fel, apoi mai vorbim 3 cuvinte si il intreb de unde este. Bucharest raspunde. Zi frate asa, spun eu razand, la care si el rade. De… engleza e internationala chiar si printre conationali. Mai uit putin de situatia nu foarte eleganta in care ma aflu. Imi zic, bine totusi ca nu am crampe, asta ar mai fi lipsit acum, sa nu pot sa ma misc in timp ce tremur ca varga. Deci se poate si mai rau.

Uite-asa ajung la km 50 unde intr-o poiana eu dau peste un post de hidratare si poteca da intr-un drum forestier. Dupa aspectul mai “civilizat” al peisajului imi spun ca mai am cel mult 2-3 km dar voluntarul de la post imi spune ca mai sunt doar 5. Sa innebunesc nu alta. Nu-mi mai trebuie nici apa, nici nimic. Imi pun muzica de rupt oase si iau forestierul la intrebari alaturi de cativa concurenti de la cursa de 20km. In scurt timp se transforma in asfalt  pe care daca s-ar fi mers inainte se ajunge in oras, dar surpriza, traseul o ia in dreapta  peste dealuri si coclauri. Mult noroi adanc iar si coborari abrupte. Asta-i piesa, joc dupa cum canta. Sunt cam slab pe coborari si multi din cei pe care i-am depasit pe urcari, acum trec pe langa mine pe coborari aruncand noroi in toate partile. Unii mai si cad. Nici eu nu scap si iau o tranta perfecta pe spate reusind sa pun un strat de noroi pe toata partea posterioara. Imi zic sa o iau mai usor sa nu-mi rup gatul cand mai am putin, dar  dupa inca vreo 500 m alunec iar si numai printr-o acrobatie executata pe pilot automat de corp reusesc sa raman in picioare.  Dau de sala de sport, acolo ma asteapta Daniel (m-am bucurat sa vad o fata cunoscuta) si de acolo  stiu ca mai e putin, dar in loc sa fie tot pe sosea, sunt directionat pe coasta dealului prin niste noroaie de nedescris, total nenecesar zic eu. Daniel alearga ultima bucata cu mine mai putin noroaiele alea crunte. Vad finish-ul, lumea striga si aplauda dar ma opresc inainte sa trec pe sub poarta. Nefiind inscris, nu avea rost sa fac asta si sa dau curs la discutii. Un senior care facea poze imi da o doza cu o bautura careia ii dau drumul pe gat precum cascada pe langa care am trecut. 

La foarte scurt timp dupa sosire simt o durere in spatele genunchiului drept si inca una in zona inghinala in partea dreapta. Pe prima o stiu ca am mai avut-o dar a doua e noua. Aproape ca nu mai pot sa merg, doar daca ridic genunchiul la piept durerea inceteaza. Ma tarai pana la masina si plecam la pensiune.

Cu tot cu rataceala de rigoare au iesit 54.6 km si s-au adunat 3780 m diferenta de nivel, toate in 9 ore si 20 de min de la start.  Daca as fost inscris, as fi iesit pe locul 72 din 248 concurenti. Desi nu pot spune nimic despre organizare pentru celelalte trasee, pentru cel de 50k pot spune ca:

  • posturile de alimentare de la Malaiesti si Pestera au fost bine aprovizionate si voluntarii de acolo au fost amabili sa ma lase sa iau cate ceva. La fel de bine organizat a fost si postul de realimentare de la finish.  Nu pot spune nimic despre postul de realimentare de la Omu ca nu l-am vizitat.
  • voluntarii de pe traseu, acolo unde erau, au dat indicatii bune, dar combinatia dintre ceata si necunoasterea traseului, au dus la niste incurcaturi
  • considerand ca multi vin in Bucegi pentru prima data, indiferent ca sunt romani sau straini, au fost 2 puncte pe traseu-Tiganesti, unde unde cred ca trebuia marcat suplimentar,  si bifurcatia mai jos de Omu unde iarasi nu era mare lucru de pus un marcaj
  • Stiu ca multi s-au ratacit mai ales noaptea, dar parerea mea este ca daca te prinde noaptea in cursa asta de 50 inseamna ca mai trebuie sa te antrenezi.  Totusi daca accepti la inscriere oameni fara sa  verifici ce curse lungi mai au, atunci organizatorii ar trebui sa isi asume si faptul ca pe unii ii va prinde noaptea pe acest traseu si niste benzi reflectorizante sau vopsea  ar fi fost indicate.

Despre atmosfera generala, pot spune ca in ciuda mediatizarii acestui concurs si a faptului ca e organizat de straini si pentru straini in principal, cu concursul romanilor, nu prea a fost atmosfera super. Adica de aia care a fost la finish la 2×2, Ciucas X3, MPC, Hercules…cu muzica si toate cele. Nu inteleg de ce nu a atras mai multi spectatori…In fine, asta e o chestie de preferinta personala  si nu organizatorica. Dar ca idee, la sosirea primului de la 100k, eram la finish vreo 15 oameni maximum.

 

 

Advertisements

Descoperind in alergare unul din lacurile de pe Olt

Desi toate alergarile pot fi considerate antrenamente, unele din ele sunt pur si simplu pentru placerea de a explora si a vedea locuri noi, nestiute. Asta a fost una din ele. Pe raul Olt de la Ramnicu Valcea  si pana aproape de varsarea in Dunare sunt o serie de lacuri de acumulare, delimitate din loc in loc de baraje cu hidrocentrale. Aceste lacuri au tot felul de lunci, insule si peninsule care intra in lac. Datorita acestei morfologii asemanatoare unei delte, aceste lacuri sunt populate de specii de pasari specifice deltei.  Am alergat in jurul catorva dintre ele, adica le-am inconjurat de la un baraj la celalalt. Cel din imediata apropiere a orasului are 19 km in circumferinta, lacul de la nord de oras are 26 de km iar cel de la sud are 33 km. Urmatoarele atat de la nord cat si de la sud, sunt din ce in ce mai mari iar digul care le inconjoara are intreruperi ceea ce face inconjurarea lor mult mai grea. Imi propusesem sa  inconjor in alergare toate lacurile dar din cauza acestui aspect s-ar putea sa nu reusesc sa le alerg pe toate. Clipul de mai jos este de pe primul lac de la sud de oras, catre Dunare.

Alergare pe Cozia in 2 anotimpuri

Daca vreau sa fac o alergare montana pentru care sa nu trebuiasca sa conduc o jumatate de zi, muntele Cozia este cea mai apropiata locatie de mine. Asa ca mi-am luat hamacul si echipamentul de alergare si in mai putin de 2 ore eram la baza masivului in satul Pausa. Cu gandul sa fac o alergare mai lunga am luat 2 batoane Lifebar  (ceea ce s-a dovedit a fi cam putin) si am plecat de la baza muntelui la inceput de primavara ca sa gasesc un sfarsit de iarna sus la inaltime. Zapada si-a facut aparitia pe traseu cam de pe la 1500 de metri in zonele care nu vad soarele prea des. Nu ma asteptam sa mai gasesc zapada pe un munte care nu e prea inalt dar traseul s-a dovedit alergabil chiar si in aceste conditii. La cabana Cozia am facut o mica pauza si am mancat un baton dupa care am continuat alergarea inca vreo 5 km in coborare pe forestierul inzapezit din partea de nord a masivului. Cei 5 km au fost mult mai greu de urcat inapoi catre cabana mai ales pe zapada, daaaar…. tot ce coboara trebuie sa si urce. De la cabana am hotarat sa cobor pana la manastirea Stanisoara pe alt traseu ca sa mai fac variatie. Pe acest traseu am intalnit un indicator care ma sfatuia sa urc pe un varf de stanca si sa admir peisajul ceea ce am si facut. Coborarea pe forestier de la Stanisoara pana la punctul de plecare am  fost relativ usoara datorita gravitatiei dar consumul energetic mare si alimentarea insuficienta s-au facut simtite. Dupa ce am ajuns, mi-am luat termosul cu ceai si budinca de chia cu smochine si goji, am intins hamacul si m-am bucurat de peisaj si mancare leganat in hamac.

Maraton Piatra Craiului 2016

Sau mai pe scurt MPC, Calea Inversa, din inima oamenilor in inima muntilor si inapoi.

In sens invers in acest al 11-lea an de cand s-a facut prima data. Ei bine, nu ca ar fi contat pentru mine, eu nu stiam nici sensul de parcurgere normal dar e fain ca prima mea participare la acest concurs a coincis cu aceasta editie speciala. Mai facusem diverse portiuni din traseu  deci aveam o oarecare idee despre ce ma asteapta dar tot erau segmente pe care nu le stiam deloc. Acesta a fost al doilea maraton montan al meu si a fost o alergare frumoasa care mi-a placut  exceptand cateva momente mai grele. Am vrut sa fiu si eu macar o data in fata la start dar era multime mare de oameni acolo si nu am reusit. Mai am o sansa la Hercules Maraton daca ma postez in fata cu o ora inainte de start si stau acolo cum faceam la celebrele cozi la portocale din timpurile “pre-democratice”.

Primul segment pe care nu il stiam a fost cel de urcare pana la Diana. Acum inteleg de ce s-a plecat la rupere… cei care stiau traseul au vrut sa fie cat mai in fata pe poteca single track care urca la Coltul Chiliilor. Eu am plecat ca de obicei moderat dar aveam resurse sa depasesc pe acea poteca, in schimb nu prea am avut pe unde si am fost nevoit sa ma adaptez vitezei celorlalti desi in mare parte am alergat-o usor. Odata scapat de pe acea poteca, urcarea spre Diana a fost la pas dar intr-un ritm bun datorita faptului ca am mai invatat sa urc in bete. Coborarea de la Diana catre Plaiul Foii mi-a placut si am tras destul de tare. Cred ca a fost cea mai rapida coborare pe un teren cu astfel de inclinatie si dificultate dintre toate alergarile mele si asta s-a datorat faptului ca am mai prins ceva tehnica pe coborari. Am ajuns la Plaiul Foii dupa 1h 39 min.

Mi-am invatat lectia la Ciucas X3 si am venit pregatit cu geluri, astfel nu am mai pierdut prea mult timp pe la posturile de alimentare, doar cat sa umplu bidoanele si sa ma hidratez. Fals platul care a urmat dupa Plaiul Foii a fost neasteptat de chinuitor si monoton  dar odata intrat pe urcarea catre Sparlea am bagat din nou betele in pamant si urcarea a fost destul de buna dupa standardele mele. Am incercat, conform planului initial sa iau un gel la fiecare 6 km dar dupa vreo 15 km nu am mai reusit sa ma tin de plan si e posibil ca ceea ce s-a intamplat mai tarziu sa fi fost si din cauza asta.

Portiunea de la Sparlea catre Saua Funduri a fost noua pentru mine, cu urcari care ma faceau sa arunc betele ca sa ma folosesc de maini. Dar nu le-am aruncat, dimpotriva le-am folosit la maximum. Dua 3 h 41 min am ajuns sus in sa destul de obosit sperand la un pic de apa dar n-a fost sa fie… A urmat coborarea catre Table  care s-a facut pe un teren neplacut, poteca ingusta de pamant cu iarba si pe alocuri sapata de ape si calatori. Pe asta nu am reusit s-o cobor prea repede si la un moment dat am bagat varful pantofului drept intr-o radacina de am vazut numai medalii de finisher in fata ochilor. Asta s-a lasat cu inca o unghie care sta sa cada acum. Mai am de alergat si de invatat sa alerg.

Am  trecut si de Table si mai era putin pana la ultimul punct de alimentare de la casa Folea, mai precis un deal de urcat. Asta se intampla pe la km 25…Acolo la baza dealului m-au apucat crampele musculare la cvadriceps. M-am asezat jos si am inceput sa masez muschii in timp ce priveam cum alergatori pe care cu greu ii depasisem pe urcari, acum ma depasesc ei. Am renuntat la numaratoare pe la 20, nu mai avea rost. A venit la mine un om care nu alerga in concurs dar era pe acolo in galerie, mi-a dat apa si mi-a facut un fel de stretching, apoi un alergator mi-a dat o fiola cu Mg. Ahhh, ce dar pretios in acele momente! Am stat acolo pret de 10 min si apoi am urcat cu mare greu acel deal care mi s-a parut mult mai inclinat decat tot ce am urcat in saua Funduri… Ma intrebam cum voi alerga inca apropae 13 km pana la final in astfel de conditii…Alergam acum sub iminenta reaparitiei crampelor si asta inseamna ca mai mult mergeam decat alergam. Am ajuns la pct. de alimentare de la Casa Folea dupa 5 h 1 min, unde am luat ultimele pastile cu electroliti, am baut multa apa si dupa cateva boabe de struguri am plecat.

Urmatorii cativa km au fost o combinatie de urcari si coborari pe care i-am alergat usor pentru ca din cand in cand crampele imi dadeau niste impulsuri si atunci ma opream, daca nu as fi facut asta sigur se instalau iarasi. Am mai facut niste stretching si masaj, privind la alti alergatori trecand pe langa mine….Inca 5 min de pauza… No, asa-i in tenis, mai servesti, mai esti servit…. Incepuse coborarea deja si am decis ca era timpul sa trag mai tare asa ca am dat o folosinta telefonului si castilor pe care le purtasem pana atunci degeaba. Am pus pe “repeat” o piesa de “spart pietre cu capul” si am inceput sa dau la vale cat puteam de repede in conditiile date. Piesa de spart pietre cu capul a functionat destul de bine si am mai recuperat teren reusind chiar sa mai si depasesc. Din cand in cand apareau niste senzatii de durere in muschi dar am decis sa strang din dinti si sa le suport.

Ritmurile electro-dark mergeau in bucla si asa am ajuns la Fantana lui Botorog de unde stiam cat mai este. Dar bucata aceea a fost  destul de grea fiind plat, pe final si destul de obosit. Am hotarat sa alerg constant si fara oprire pana la final ceea ce am si facut. Asfaltul care a urmat drumului pietruit a fost si mai demoralizant dar am depasit acest prag psihologic si am reusit sa alerg segmentul Botorog-finish cu aproximativ 5 min/km iar pe asfalt chiar sub 5. Am  trecut linia de finish la 5 ore 41 min, pe locul 119 in clasamentul general din cei 733 care au finalizat cursa si pozitia 45 la categorie. As fi avut un rezultat mai bun daca nu ar fi fost cele 15 min statice plus timpul pierdut prin alergarea prudenta de dupa crampe… Dar cum spuneam…asa-i in tenis  nu ?

Nu am avut timp sa fac poze in aceasta cursa iar cu putinele poze pe care le am de la fotografii de traseu am facut un scurt video.

Multumesc tipului care mi-a dat fiola cu Mg cand aveam crampe, celui care mi-a dat apa si celor care mi-au dat un sfat sau doar o vorba buna. Ajuta si astea. Una peste alta, un concurs frumos, bine organizat, o alergare frumoasa chiar daca au fost si evenimente neplacute, paste bune la final si atmosfera care te face sa simti ca apartii unui grup de oameni aparte.

Sky running in Parang

Vroiam sa mai fac un antrenament montan inainte de MPC si imi era dor de peisajele alpine ale Parangului, asa ca l-am cooptat pe Daniel, un  alergator pe care l-am cunocut la X2 Race si am pornit catre Transalpina. Dintre toate tipurile de teren pe care se poate alerga, cel mai mult imi place in zona alpina la peste 2000 de m. Nimic nu se compara cu alergarea pe o creasta la inaltime care cade abrupt intr-o parte. Am lasat masina imediat dupa pasul Urdele si am pornit in traseu cu intentia de a ajunge pe vf. Parangul Mare, iar la intoarcere ne-am abatut in caldarea glaciara Galcescu ca sa mai diversificam traseul dar si sa realimentam cu apa.  Cum a fost puteti vedea in clipul de mai jos.

Gorun Trail- O surpriza placuta in peisajul concursurilor de alergare

La unele concursuri mergi pentru ca au traditie in spate. La altele mergi tocmai pentru ca nu au si vrei sa vezi ceva nou. Gorun Trail Run a fost ca hit al anilor ’80, ceva care a venit de nicaieri si a ars stralucitor ca un meteorit in atmosfera Pamantului.

Am aflat de acest concurs de la o prietena. Dupa ce am fost la X2 Race eram chitit pe Ciucas X3 si mi-am spus ca pana atunci nu mai fac nimic. Dar am primit o invitatie (virtuala) la un concurs care se chema Gorun Trail. Nu mai auzisem in viata mea de Mercheasa, acest satuc din judetul Brasov. Google Maps ma edifica repede si aflu ca e undeva pe langa Rupea, pe drumul Brasov-Sighisoara, daca te abati vreo 10 km la dreapta. Cand primesti invitatie, trebuie sa o dai mai departe (un fel de ‘pay it forward’), asa ca invit si eu pe cineva din Brasov, pe sistemul “e aproape de tine, pacat sa pierzi ocazia”.

Ce ocazie? Pai dupa ce am citit descrierea cursei mi-au trebuit cam 2 secunde sa spun “Da merg acolo” 🙂  Organizatorii spuneau ca vedeta satului este un gorun de vreo 900 de ani, al doilea ca vechime din Romania (cel mai batran e in jud. Suceava), iar traseul alergarii bifeaza alte 4 obiective interesante: un lac ale carui ape au culoarea smaraldului, un canion cu straturi de roci inrosite prin oxidarea in contact cu aerul, un Vulcan stins si niste coloane de bazalt. Cand citesti asa ceva, poti sa nu lasi imaginatia sa lucreze, poti sa spui nu ? Eu nu am putut si la fel ca mine inca 250 de alergatori.  Asa ca am ales traseul de 30 km in ideea ca ar fi un bun antrenament pentru maratonul Ciucas X3. Unde mai pui ca era prima editie  a acestei alergari si de obicei primele au tendinta sa iasa fain.

Conform indicatiilor de pe site-ul evenimentului, mi-am rezervat cazare la o doamna din sat. Ajungem in sat noaptea si sunam gazda desi fusesem avertizati ca in afara de Cosmote nu exista semnal acolo. Deci gazda nu raspunde. Inarmat doar cu numele ei, purcedem la a cere indicatii de la localnici. Numai daca i-am gasi. E pustiu pe acolo de zici ca s-a dat cu gaz lacrimogen. De fapt pustiu nu era, doar ca nu stim noi unde sa cautam. Gasim 3 tineri amabili care  ne dau oarece indicatii apoi merg si la fata care vinde la magazinul satului. Compilez cele 2 seturi de indicatii apoi peste 3 ulite si un pod mai incolo, facem dreapta catre “casa cu garaj”. Cand nu e decat o casa cu garaj, acesta poate fi un reper major 🙂 Acolo era inca o masina probabil in aceeasi situatie ca noi si dupa cateva cuvinte stim ca ei sunt colegii cu care mai tarziu aveam sa impartim cabana. Gazda nu era acasa dar fata ei ne indruma catre cabana lor din padure. Dupa inca 10 minute suntem acolo si privim cu ochii scursi frigiderul plin cu mancare vegetariana (ok, era si slanina si branza acolo pentru orice eventualitate 😀 ).

Mai mult despre cum am ajuns la casuta din padure (precum si despre atmosfera si desfasurarea evenimentului) puteti citi si AICI, cei 2 protagonisti ai povestii fiind colegii nostri de la cabana, niste oameni supercool ca sa folosesc un singur cuvant (care nu exista in dictionar :D) care sa le cuprinda pe toate celelalte. In jurul nostru  si in acea seara in care am ajuns in Mercheasa, coincidentele au fost parca intretesute in insasi fibra vietii (asta da metafora :P).

Sa recapitulam. Suntem 4 oameni intr-o cabana din padure, frigiderul e plin cu mancare buna, nu este semnal, iar cerul noptii e absolut superb. Mii de stele  sunt vizibile iar bratul galaxiei noastre ofera o priveliste fascinanta. Tin un scurt curs de astronomie observationala cu cei interesati si le arat prin binoclu galaxia vecina, Andromeda. Dupa ce toata lumea este incantata de faptul ca fotoni emisi de stelele Andromedei de la 2.6 milioane de ani lumina au intrat in retina lor pamanteana, mergem la culcare. Ne asteapta o cursa frumoasa maine.

In clipul de mai jos, va invit sa va faceti o idee despre acest concurs si mai ales despre zona in care s-a desfasurat, o zona despre care multi nu stiu nimic dar care are un mare potential turistic. Sunt convins ca toti participantii la cursa vor duce vorba in tara si  oamenii vor veni sa vada aceasta zona iar in acest proces sa ajute si la dezvoltarea turismului rural de acolo.

P.S. Organizarea concursului a fost dupa toate regulile scrise si nescrise ale concursurilor de alergare, iar staff-ul si voluntarii au adus un plus de valoare unui eveniment deja foarte bine gandit si facut. Totul legat de acest concurs spune ca vor mai fi si alte editii. Multumiri !

X2 Race 2016- Pe creasta Fagarasilor

Sunt relativ nou in alergare in general si foarte nou in cea montana in special. Dar asta nu ma impiedica sa visez. Iar eu visez mult si des la tot felul de lucruri si mai ales cu ochii deschisi 🙂 Era prin iunie cand am descoperit aceasta cursa si nu a fost nevoie decat sa vad clipul “Carpe Diem” de pe site ca imaginatia mea sa explodeze. Am vazut ca este o cursa grea dar mereu am fost atras de evenimente de anduranta. Nu stiu de ce imi doresc sa imi supun corpul si mintea la incercari care ies mult din zona de confort dar se pare ca e o constanta in viata mea. In timpul unui astfel de eveniment solicitant care imi testeaza limitele ma tot intreb de ce o fac si imi spun ca e ultima data, dar apoi, cand se termina ma pomenesc cautand un altul cel putin la fel de greu…. Deci las deschis acest subiect deoarece momentan nu am nici un raspuns. Probabil ca motivul e adanc ascuns in subconstient, cu radacini in  evenimentele importante care mi-ai modelat viata. Poate ca il voi gasi tot in timpul unui astfel de incercari sau poate ca va trebui sa caut in alta parte. Pana atunci mai alergam un pic 🙂

Conform descrierii de pe site, INOV8 X2 RACE este o cursă deosebit de spectaculoasă prin traseul tehnic și diferența de nivel uriașă (1900m D+) raportată la lungime (18km), ce se desfășoară integral la peste 2000m, în Munții Făgăraș, ajungând până pe al doilea cel mai înalt vârf din Carpații României, Negoiu (2535m). Pentru a participa la aceasta cursa, e nevoie sa fii terminat o cursa de minim 15 km si 1000 m diferenta de nivel. Pentru mine, cursa necesara pentru inscrierea la X2 a fost cea de la Cozia care a avut 30 de km si 2000 m diferenta de nivel. Dublu fata de cerinte, ca sa fiu sigur ca o termin pe aceasta 🙂 desi asta nu reprezinta o garantie. La X2 au luat startul 199 de concurenti dintre care 189 au ajuns la final in limita timpului. Acum ca am terminat onorabil aceasta cursa, visez la pasul urmator si anume sa particip si sa termin 2X2, cursa lunga de 45 km si 4500 m diferenta de nivel. Pentru ca daca nu ai un vis, ce e viata ? Visele ne mentin tineri. Dar gata cu vorbele si filosofia, voi lasa imaginile sa trasmita ceea ce eu nu pot. Vizionare placuta !

P.S. Un concurs organizat excelent motiv pentru care multumesc organizatorilor si voluntarilor pentru efortul depus ca sa aduca impreuna in aceeasi zi 425 de oameni nebuni si hotarati din toata tara si din toata Europa.