Nu există scurtături!

Nu există scurtături!

In ultimii ani am racit de vreo 2 sau 3 ori pe an, forme usoare care nu imi scad prea mult calitatea vietii pe durata lor, care oricum este mai scurta decat in mod obisnuit la alti oameni. Gripa nu imi amintesc sa fi avut, cel putin nu in ultimii 8-9 ani. Poate inainte cand eram copil dar nu mai ajuta memoria atat de mult inapoi. Poate o sa vi se para ciudat dar eu nu stiu ce sunt durerile de cap, pentru ca nu am avut niciodata. Mentionez cifra de 8 ani, pe care o veti regasi in text, deoarece de la sfarsitul anului 2011 am schimbat alimentatia si incet incet, odata cu ea, am schimbat si stilul de viata.

     Si toate astea in conditiile in care in intervalul 2010-2013 am avut 4 interventii chirurgicale ca urmare a unui accident rutier si in intervalul 2017-2019 am avut inca 3 operatii ca urmare a unei traume fizice foarte serioase. De ce sunt relevante aceste precizari? Pentru ca atunci cand un organism sufera astfel de traume si interventii fizice, sistemul imunitar este si el dat peste cap. Am vazut asta pe pielea mea, intrucat in aceste perioade extrem de stresante, atat corpul fizic cat si cel psiho-emotional sufera enorm si am fost mai afectat decat de obicei de maladiile, usoare de altfel, care afecteaza oamenii in mod obisnuit (raceala de ex).

         Ce vreau sa spun cu asta? Presupun ca rata mica a imbolnavirilor se datoreaza unui sistem imunitar destul de bun si a unor obiceiuri de viata care sunt mai mult in favoarea decat in detrimentul organismului. Nu e totul perfect si nici nu va fi vreodata, ideea este ca tot ce faci sa fie mai mul PRO decat CONTRA.

heart-3405558_1920-678x381

Sistemul imunitar

      Ultrasimplificat, treaba cu virusii e cam asa: sunt organisme al caror scop este similar cu al celorlalte organisme care populeaza planeta, sa traiasca si sa se inmulteasca. In cateva cuvinte, ei fac asta deturnand celulele corpului gazda si folosindu-se de masinaria replicatoare a celulelor pentru a se inmulti. Cand numarul lor ajunge suficient de mare in corpul gazda, atunci cedeaza diverse organe care au fost afectate, si gata, omul pleaca din acest plan fizic. In calea actiunii lor sta sistemul imunitar. Atat. De cand cu acest virus (nu putem sti cu certitudine, dar probabil e produs intr-un laborator si eliberat strategic in lume), sistemul imunitar a revenit in forta in discutiile din media.

       Desi un sistem imunitar puternic e rezultatul interactiunii complexe a multor factori, pentru a simplifica putin ecuatia, haide sa ii excludem pe cei genetici (si eventualele boli autoimune). Sa ne referim la majoritatea oamenilor care nu sufera de conditii medicale speciale, considerati de actualele norme medicale si sociale ca fiind relativ sanatosi si sa pastram doar acei factori care stau la indemana majoritatii oamenilor. Acestia ar fi intr-o ordine  aleatoare urmatorii, fara asa am pretentia ca i-am epuizat:

  • – obiceiurile alimentare zilnice, hidratarea;
  • – forma fizica, tipul si nivelul de activitate fizica zilnica;
  • – tipul si nivelul stresului;
  • – tipul si modelul general al gandurilor si gestionarea acestora;
  • – tipul de emotii traite cel mai frecvent si gestionarea acestora;
  • – inteligenta emotionala;
  • – calitatea si durata somnului;
  • – relatia cu intreaga natura si expunerea la soare;
  • – calitatea relatiilor cu alti oameni;

Plasarea in context

       Inainte sa ajung la subiect, e nevoie de un pic de istorie despre mine, o descriere foarte succinta a alimentatiei mele generale din ultimii 8 ani. Asa cum unii dintre voi stiti, eu am o alimentatie bazata preponderent pe alimente vegetale. Din 2012 si pana acum vreo 3 ani  am avut o alimentatie exclusiv vegana, preponderant cruda, bazata pe fructe, legume, frunze verzi, seminte, nuci si suplimente (tot din plante), fix in ordinea asta, functie de proportia lor in alimentatia mea.

      Apoi, in urma unor evenimente din viata mea,  am renuntat la eticheta de vegan (de fapt am renuntat la multe etichete) si mi-am dat voie sa mai consum din cand in cand anumite alimente de origine animala cum ar fi peste, scoici, branza sau iaurt,  uneori oua, diverse dulciuri procesate, bauturi alcoolice in cantitati mici. Poate am decazut in ochii multor vegani stricti, dar pentru mine nu conteaza asta. Asta e adevarul si nu mi-e rusine sa recunosc asta.

      Uneori inseamna pentru mine ca acestea nu sunt alimente de baza, ele sunt exceptii. In principiu alimentatia zilnica a ramas bazata tot pe alimente vegetale. Asa cum imi place sa spun, obiceiurile definesc un om, nu exceptiile. Acest principiu e valabil si in alimentatie. Daca in general si in majoritatea timpului mananci alimente vegetale care ajuta corpul in functiile lui, faptul ca uneori mai consumi si altceva din alta sfera sau ceva care stii ca nu e prea bun pentru sanatatea corpului, nu anuleaza efectele pozitive, cumulate in timp, ale alimentatiei de baza. Acestea fiind spuse, aplaud, respect si sustin toti oamenii care au o alimentatie strict vegana dar in ceea ce ma priveste, nu ma consider vegan.

      Tot in acest fel, daca alimentatia ta e traditionala sa spunem, bazata pe ce mananca majoritatea romanilor/populatiei vestice in general (alimentatie care streseaza si inflameaza corpul), si din cand in cand mai mananci si alimente sau iei ceva suplimente care promoveaza sanatatea, atunci nu te astepta la efecte pozitive vizibile in scurt timp.           Ca exemplu, doar pentru ca ai baut un smoothie verde cu spirulina azi dimineata, nu inseamna ca ai reparat daunele produse de alimentele traditionale pe care le mananci de obicei si modul de preparare clasic pe care il folosesti de obicei. Asta deoarece obiceiul este mancarea traditionala iar exceptia este mancarea care curata, repara si hraneste.

Strategia mea pentru cresterea imunitatii si mentinerea ei?

      E simpla dar poate nu usoara. Ea implica si combina urmatoarele aspecte care, asa cum veti vedea, nu sunt lucruri pe care le fac in viata, acestea sunt chiar coloana vertebrala a vietii mele:

  1. alimentatia pe care am precizat-o;
  2. activitate fizica: merg la sala cvasi constant, mai alerg cand si cat pot, am reinceput sa fac yoga, fac streching zilnic, nu ma feresc nici de munca fizica;
  3. suplimente;
  4. dus rece: am peste 3 luni de cand am inceput sa fac asta si deja incep sa cred ca am creat un nou obicei in viata mea;
  5. efort continuu de constientizare si gestionare a emotiilor si gandurilor;
  6. intre 6-8 ore de somn;
  7. iesiri in natura si expunere la soare cat de des pot;
  8. si nu in ultimul rand, incerc sa ma tin deoparte de poluarea informationala si energetica din media; nu ma uit la stiri si selectez sursele online de informatii aplicand o gandire critica si logica;
  9. poate ca mai sunt niste maruntisuri dar nu-mi vin in minte acum;

        De aproape 7 ani eu imi fac propriile amestecuri cu care imi suplimentez alimentatia in fiecare zi. Unii ar spune ca e greu sa consumi zilnic aceleasi chestii, mai ales ca unele nu au un gust foarte atragator. Dar in urma cu cativa ani am decis sa nu mai fiu sclavul gustului. Ce ma intereseaza pe mine mai mult decat gustul  unui aliment este efectul benefic pe care il produce in corp. Stiu ca foarte multi oameni isi lasa obiceiurile alimentare conduse aproape exclusiv de gusturi si traditii, dar stim deja ca nu mereu ceea ce e foarte gustos e si benefic pentru organism. Si uneori ceea ce e benefic pentru corp nu e foarte gustos. Asta e piesa, asa-i in tenis cum ar spune maestrul Toma. Si apoi, stim deja ca in 6-9 saptamani gusturile se educa.

Bun, deci in afara de mancare, care sunt suplimentele pe care le consum?

  1. Acum cativa ani am “creat” un amestec destul de complex din plante ale caror proprietati si actiuni depaseau actiunile antioxidante. De fapt am creat mai multe, fiecare avand scopuri diferite dar ca numitor comun, toate aveau efecte benefice in corp. Am consumat acest amestec vreo 3 ani timp in care am si vandut acest amestec celor interesati de o alimentatie sanatoasa. Acum vreo 5 ani comoditatea m-a lovit si am renuntat sa il mai fac, inlocuindu-l cu un amestec mai simplu de condimente recunoscute mai ales pentru activitatea lor antioxidanta, dar nu numai: cuisoare, catina, scortisoara si sumac. A durat ceva timp pana sa ajung la proportiile care sa il faca paletabil totusi. Gustul este acru si usor astringent ceea ce nu il face prea popular. Dar nu lipseste din alimentatia mea zilnica, dimineata cu apa si in diverse shake-uri si smoothies.
  2. Un amestec a carui caracteristica principala este continutul proteic relativ mare, dar beneficiile lui nu il limiteaza doar ca supliment proteic din plante. Reteta o gasiti aici. Aceasta este penultima varianta dar de-a lungul anilor am consumat aproape zilnic un amestec de tipul asta (proteic/nutritiv) in care am schimbat anumite ingrediente, am introdus altele. Acum sunt la o versiune precum cea din linkul de mai sus dar cu niste modificari. Este un amestec pe care il pun in shake-uri, care imbogateste cu macro si micro nutrienti bauturile si este pretabil indiferent de momentul zilei.
  3. Un alt amestec pe care il consum in shake-uri dar intermitent de data asta, nu permanent, contine 3 pudre vegetale. Cele 3 plante sunt radacina de maca, de astragalus si gynostemma. Acestea au efecte imunomodulatoare si sunt cateva studii care au descoperit ca anumiti compusi din aceste plante protejeaza telomerii. In my book, orice protejeaza capetele ADN-ului de la degradare e bun.
  4. Recent am introdus un alt supliment si anume, tot un mix de condimente care, dupa amestecarea cu apa+crema de cocos sau un lapte vegetal, se transforma in asa numitul lapte de turmeric de care sigur multi ati auzit. Dar este o reteta imbunatatita de mine cu alte ingrediente pe langa cele continute in reteta clasica. Am ajuns dupa cateva incercari la o formula de preparare care il face delicios in comparatie cu amestecul antioxidant. Practic se poate bea de cate ori pe zi vrei. Crema de cocos o fac tot eu si este genial de buna incat o mai mananc si pe post de cioco :). Nu e prima data cand beau lapte de turmeric dar acum am hotarat sa il includ in alimentatia zilnica datorita proprietatilor amestecului printre care se numara: anti inflamator, sustine imunitatea, adjuvant hepatic, antioxidant, protejeaza articulatiile, tonifiant general. Acest amestec a ajuns deja la cativa oameni care il consuma cu placere.
  5. O data pe an, iarna, fac o cura, sa-i spunem, cu vit. C pudra (forma dextrogira, L-ascorbic) si pulbere din iarba de orz verde. Il includ in shake-ul de dimineata sau mai simplu, amestec orzul si vit. C cu apa direct. Am mai consumat si pulbere din iarba de grau si lucerna dar am ramas doar la orz in ultimii ani pentru ca, desi nu ma las condus de gusturi, totusi incerc pe cat posibil sa imi fac viata mai usoara si aleg variantele cele mai bune pentru mine. Dar pana la urma e o chestiune de preferinta personala.
  6. Lista ramane deschisa deoarece nimic nu e batut in cuie, informatiile se actualizeza, aflu ceva nou si apoi poate sa apara in schema mea nutritionala.

          Cobai?

       Da. Practic, eu sunt propriul cobai pentru aceste suplimente, obiceiuri alimentare si de viata. De-a lungul anilor am vazut ce merge si ce nu pentru mine, ce functioneaza si ce efecte au asupra mea. Barometrul dupa care masor eficienta lor este propria mea stare de sanatate, cat de des ma imbolnavesc de chestiile obisnuite, cat de grav se manifesta boala si cat de repede ma recuperez. Si cum majoritatea oamenilor functioneaza cam la fel in linii mari, as putea presupune ca si in cazul altora, ceea ce fac sau mananc eu zilnic ar avea aceleasi efecte. Mai am de testat, dar barometrul imi spune ca sunt pe un drum bun, desi nu ar trebui sa ma culc pe-o ureche.

          Desigur, oamenii nu sunt identici dar avem toti niste caracteristici similare si in general functionam la fel. De asemenea, faptul ca pana acum nu prea am suferit de imbolnavirile obisnuite ale omului modern, nu se datoreaza exclusiv suplimentelor pe care le iau (desi sunt convins ca ele ajuta mult), ci mai degraba stilului alimentar si de viata. Pe langa alimentatia mentionata mai sus, acesta include miscare multa si sport, hidratare, alcool foarte putin si rar, lucrul cu propria persoana, cu emotiile si mentalul. In afara de acestea, de mai bine de 3 luni am inceput sa fac dus rece in fiecare zi.

             Cauti scurtaturi ???

      Un corp slabit, inflamat si deteriorat de obiceiuri alimentare nesanatoase si stil de viata defectuos nu se repara intr-o saptamana sau o luna. Similar, o sanatate viguroasa nu se construieste intr-o luna-doua iar un sistem imunitar care arata ca un “swiss cheese” nu se repara nici macar in cateva luni. Cel mult se peticeste. Nu exista nici un remediu rapid, un “quick fix”, un “da-mi repede o doza de ceva puternic sa fiu mai bine acum”. Asta e domeniul farmaceutic care se adreseaza acoperirii si suprimarii simptomelor, si nu gasirii si remedierii cauzelor. Am vesti proaste pentru cei ce cauta scurtaturi rapide in privinta asta. NU EXISTA SCURTATURI!

Exemplu in situatia actuala  a epidemiei de virus gripal:

       Multi romani panicati au deposedat magazinele de ulei, faina si zahar, orez, conserve si probabil alte alimente “de baza”. Acestea, impreuna cu modalitatile de preparare termica traditionale, induc corpului stari de inflamatie si congestionare, dar nu numai, pe langa faptul ca reprezinta in mare masura calorii goale, cu un aport nutritional, generos spus, insuficient si dezechilibrat. Apoi aceeasi oameni, cautand un “quick fix”, condusi tot de panica, si-au amintit ca ar avea si ceva ce se cheama sistem imunitar iar vit. C ar fi buna pentru dumnealui, asa ca au dat buzna in farmacii si le-au golit de minunata vitamina.

       Reactia lor a cauzat alta reactie din partea “autoritatilor” [totusi, autoritati in ce?, ca dupa cum gestioneaza orice situatie, de la drumurile inzapezite (carora o sa le ducem dorul) si pana la aceasta situatie cu gripa, nu par a fi experti in nimic] care au spus: “Nu fiti prosti dragi romani, vit. C nu va ajuta la nimic acum, mai mult rau va face”. De multe ori sunt in dezacord cu ei, pentru ca sunt prin balarii deseori cu privire la multe situatii, dar acum, ar fi un caz in care ar putea avea dreptate, in idea ca vit. C da un impuls mecanismului imunitar, dar daca vine pe fondul unui organism mai mult sau mai putin praf din multe puncte de vedere, nepregatit pentru 3 cutii de vit. C deodata, atunci ar putea cauza o suprastimulare a acestuia si astfel o reactie mult exagerata in fata virusului gripal. Adica face “din tantar armasar” si sistemului ii e frica tare ca ramane fara contribuabili. Dar pana la urma si asta e o speculatie, nu stie nimeni sigur daca este asa si daca este la fel pentru toti.

NU EXISTA SCURTATURI OAMENI BUNI!

       Ai de ales intre schimbari majore in majoritatea aspectelor vietii si continuarea starii de fapt. Suplimentele, oricat ar fi de bune, trebuie sa vina ca o completare la un stil alimentar care este el in sine benefic pentru colectia de trilioane de celule care compun un organism. Obiceiurile alimentare si stilul de viata general sunt substratul major pe care se depun si care potenteaza ceilalti factori care contribuie la calitatea vietii: suplimentele (super alimentele, dar si aici e o intrega poveste), igiena mentala si psiho-emotionala, gestionarea emotiilor si gandurilor, calitatea relatiilor cu oamenii din viata ta, etc.

      Deci asta nu e o problema doar de alimentatie ci una de educatia vietii. Oamenii ar trebui sa primeasca consiliere care sa integreze mai multe aspecte ale vietii. Un fel de “life coach”. Inainte de ’90 pensionarii  stateau la cozi sa prinda ceva alimente rare deoarece ei aveau timp, de unde si vorba: ”Cine nu are batrani, sa isi cumpere”. In cazul asta, oamenii ar avea nevoie de un antrenor personal care sa ii invete pe cei care au nevoie, cum sa isi scoata piciorul cazut in grapa adanca pe care singuri si-au sapat-o. Personal, daca vreau un sfat legat de ceva unde nu am experienta, m-as uita la oameni care au experienta in acel lucru, experienta traita pe ei insisi si incorporata in viata lor, nu doar diplome. Adica as vrea ca acel om sa manifeste in viata lui si pe corpul lui cu mai mult sau mai putin success (pentru ca nimeni si nimic nu e perfect) acel lucru care ma intereseaza.

       Inchei spunand inca o data ceva ce consider foarte important, acesta fiind unul din principiile dupa care ma ghidez in viata: Ceea ce alegi sa faci de obicei este mult mai important si are impact mai mare asupra sanatatii si calitatii vietii in general,  precum si asupra mediului natural, decat ceea ce faci in mod exceptional.

       Consider exceptiile o pauza temporara de la reguli, o mica recompensa daca vrei, si astfel stilul meu de viata ghidat dupa obiceiuri sanatoase si benefice pentru corp, minte si spirit, este mult mai sustenabil decat daca m-as incrancena sa fiu strict in fiecare in orice aspect si moment al vietii. Nimic nu e rigid in lumea asta, totul curge.

Pace si iubire!

OK, a fost o lectura mai lunga, asa ca va puteti relaxa cu o bautura de turmeric 🙂 20200313_183133

Like, Share & Subscribe daca ti-a placut!

Despre schimbari pe care le dorim in mod subconstient – III

E gata si ultima parte din povestirea experientei accidentului care mi-a schimbat perceptia asupra vietii. Asa cum este evident, am filmat toate clipurile in aceeasi zi in timpul unei plimbari deasupra Defileului Dunarii, intr-un peisaj care pe mine m-a impresionat profund si probabil m-a facut sa vorbesc deschis despre acest subiect. Desi  in aceste  montaje video am atins doar o mica parte din ceea ce am trait si simtit, sper totusi ca impartasind cu voi aceasta experienta, sa ajute si pe altii aflati in situatii similare. Daca nu ai urmarit primele 2 parti, le poti vedea AICI-Partea I si AICI- Partea II.

Aventura pe creasta Vartopel-Arpasel

Anul asta m-am dus in Muntii Fagaras ca sa vad ploaia anuala de meteori a Perseidelor, al carei maxim se anunta in weekendul  21-23 iulie. Am vrut sa merg undeva la inaltime ca sa ma bucur  de un spectacol mai frumos de asta am ales cota 2000 de la Balea. A fost un bun pretext ca sa ajung in Fagarasi pentru ca era ceva acolo ce imi doream sa fac de cativa ani si anume sa parcurg creasta Vartopel-Arpasel pe care din diverse motive nu am reusit s-o fac. Cand era vremea buna nu aveam cu cine, cand aveam cu cine, vremea avea alte planuri si tot asa… Si cum cele mai frumoase cadouri ti le faci singur, mi-am zis ca voi face si eu creasta singur. Vineri seara am ajuns la Balea unde m-am intalnit cu niste prieteni si cunoscuti, veniti unii din Bucurestii, unii din Tecuci si altii tocmai din Deva,  am stat seara sa vedem ceva meteori rataciti dar norii au acoperit mare parte din cer asa ca ne-am retras fiecare in barlogul lui. Dimineata ei au plecat catre varful Negoiu iar eu catre Fereastra Zmeilor din saua careia porneste creasta cu pricina.

Ziua a inceput cu ceata, care nu s-a lasat risipita de soare decat dupa pranz. Aceasta creasta se poate parcurge in ambele sensuri, unul fiind mai usor, si unul  ceva mai greu, diferenta facand-o cat anume ai de catarat. Eu am mers de la est la vest pe sensul mai usor fiind singur. E o cresta frumoasa, cu portiuni tehnice de o dificultate relativ mica, pe care le-am catarat fara probleme. Cam pe la mijlocul traseului se gasesc 2 turnuri apropiate botezate  (de un autor necunoscut (situatie similara baladei Miorita 🙂 ) “Urechile de iepure”, care trebuie catarate si apoi coborate in rapel. Teoretic asta este partea mai dificila a traseului. Practic pentru mine nu asta a fost partea cu emotii, catararea la liber mi s-a parut acceptabila ca si grad de pericol si mi-a placut. Dar cu iesirea din creasta care se face de pe un turn inalt in 3 rapeluri, e o alta poveste.

Fac eu primul rapel si ma duc drept in jos toti cei 24 de m ai corzii din dotare, aterizez pe o prispa inierbata de vreo 2 metri lungime si aproape 1 metru latime, intrata putin in perete. Acolo ma  astept sa gasesc urmatoarea ancora de rapel dar nu o vad pe niciunde. Hmmm… treaba tocmai ce s-a complicat, imi zic. Sus nu ma puteam intoarce iar in surplomba aferenta branei pe care stateam nu era nimic in  care se putea pune o bucla de cordelina. Stau, ma uit, ma invart, toate astea pe mai putin de 1 metru patrat…. Ma uit in jos, si ma ia cu ameteala… Ma gandesc daca Salvamontul are chef de o salvare…Probabil ca nu are asa ca nu vreau sa le dau de lucru baietilor si nici eu nu vreau sa fiu vedeta la stirile de la ora 5… asa ca strang  bine coarda in dispozitivul de rapel si incep sa verific peretele din raza in care coarda imi permite sa ma misc. In dreapta e creasta deci nu am ce cauta acolo asa ca imi indrept atentia in stanga.

Ma duc cam 2 metri in stanga si cand ma uit deasupra mea, vad un piton cu inel la vreo 2 metri. Incep sa catar catre el folosind coarda si cosuletul de rapel ca sa ma asigur pe masura ce urc. Ajung la el si vad ca e ruginit si are un mic joc  in stanca. La cum arata nu are cum sa fie cea de-a doua ancora de rapel dar e muuult mai buna decat nimic. Probabil e o asigurare folosita pentru catararea turnului cand se parcurge creasta in sens invers. Il testez lasandu-mi greutatea in el dar fara socuri. Ma tine, asa ca imi pun asigurarea in el si pentru siguranta mai pun si o bucla de cordelina intr-un colt de stanca deasupta pitonului. Imi las complet greutatea in el si imi scot coarda din cosuletul de rapel. Acum stau doar in pitonul ala ruginit fix ca in poza de jos facuta de cineva cu telefonul si zoom maxim de undeva in zona varfului Vanatoarea lui Buteanu.

Incep sa trag coarda de sus. Ma misc precum pantera neagra iesita la vanatoare, adica foarte incet ca sa nu bag  nici cel mai mic soc in singurul lucru care sta intre mine si foarte multi metri de cadere libera. Dureaza ceva, poate vreo 15 minute, pana cand reusesc sa trec coarda prin inel si bucla de cordelina. Arunc din nou coarda, tot in necunoscut…habar n-am ce e mai jos dar important e ca mai jos e mai bine decat mai sus, cel putin in situatia mea. Am iar emotii cand imi scot asigurarea din inel si stau iarasi in coarda. Incep sa fac cel mai lent rapel din viata mea, ca sa mentin doar incarcare statica pe ancora si in timp ce il fac ma imping usor catre stanga in speranta ca acolo este urmatoarea ancora de rapel. Ajung la ea cu vreo cativa metri buni inainte sa se termine coarda. Ioiiiiii! cand am vazut frumuseatea de ancora am respirat usurat 🙂 De acolo mai fac un rapel si ajung in Malele V, o despartitura uriasa care separa aceasta creasta de varful Vanatoarea lui Buteanu. Cand pun picioarele pe pamant, iau o stanca in brate si o pup.

Strang coarda si incep a urca catre varful Vanatoarea lui Buteanu. Acolo dau peste acel om care mi-a facut poza dar care nu stie ca eu sunt personajul 🙂 s-a convins cand i-am aratat geaca rosie 🙂  De ce am ingrosat “drept in jos”  mai sus? Aveam sa aflu mai tarziu ca din prima statie de rapel, cea mai de sus, trebuia sa fac rapelul cumva fortat catre stanga si nu in jos  conform  atractiei gravitationale si in felul asta as fi ajuns la ce-a de-a doua statie de rapel. Dar totul e bine cand se termina cu bine nu ? 🙂 Si inca ceva. M-am surprins (si am fost surprins de asta) ca in acele momente “delicate”, nu m-am panicat. Eram atat de concentrat pe actiunile pe care le faceam,  incat pur si simplu nu a mai fost loc de panica. Sambata seara, am avut mai mult noroc la Perseide si am vazut cativa meteori frumosi.

Mai jos am montat cateva imagini si clipuri. Iertati vantul care imi acopera vocea. Nu stie ce face 🙂

 

 

Doua chei, doua pesteri si via ferata

Toate concentrate pe o intindere destul de mica. O sa fiu succint pentru ca sunt multe lucruri de vazut in zona asta si ele trebuie vazute pe viu. Gorjul ofera intr-adevar o diversitate de atractii si obiective turistice. Cheile Oltetului se afla in satul Polovragi si sunt relativ scurte dar adanci. Mergand pe drumul din chei de-o parte si alta se inalta pereti inalti dar asta nu e tot pentru ca paraul Oltet a sapat  stanca si mai jos de drum astfel ca el curge intr-un culuar ingust intre alti 2 pereti inalti. Practic sunt  niste chei in chei. Cred ca acest culuar in care curge s-ar preta la cannyoning. Cheile incep brusc prin peretii inalti si impresionanti vizibili de la distanta si dupa aproximativ 2.5 km acestia coboara, se deschid si lasa loc unui peisaj  muntos domol acoperit cu paduri.  Segmentul deschis publicului din Pestera Polovragi e relativ scurt. Am vazut pui de lilieci care se antrenau pentru zbor.

Baia de fier este destul de aproape de Polovragi si ofera Cheile Galbenului si pestera Muierii. Spre deosebire de cheile Oltetului, acestea sunt foarte deschise, cei 2 versanti sunt indepartati unul fata de celalalt. Pe un versant se afla intrarea in pestera Muierii care are iesirea pe acelasi versant dar la vreo 2 km in amonte. Culuarul vizitabil al pesterii are vreo 800 m si este impresionant prin multitudinea de stalactite, stalalgmite si coloane. Are portiuni unde mergi aplecat la 90 de grade sau chiar mai aplecat dar si sali inalte cu formatiuni imense. Pot fi vazute ramasite ale ursului de caverna precum si un schelet intreg asamblat.

Pe versantul cu pestera, putin mai sus de intrare sunt amenajate 3 trasee de via ferata, toate pleaca din acelasi loc si apoi se ramifica. Primul catre stanga e cel mai lung si mai greu dintre cele 3, apoi al doilea mai sus tot catre stanga e mai scurt si  relativ usor cu un pasaj mai greu iar continuand tot in sus pe cablul principal e al treilea traseu care e cel mai usor. Pe acesta l-am urcat fara asigurare si l-am folosit ca ruta de coborare pentru celelalte trasee.  Tot aici am gasit un loc si pentru hamac 🙂 Nou si unic in Romania este ca primul traseu, cel lung si cu ceva pasaje mai interesante, este luminat de relectoare. Adica are nocturna precum unele partii de ski ceea ce inseamna ca poate fi urcat si noaptea. Ceea ce am si facut folosindu-ma totusi si de frontala pentru ca sus e intuneric si e nevoie de ea la coborare.. Am urcat acest traseu de 3 ori, de 2 ori pe timp de zi si o data noapte.

Pe versantul opus este amenajat un alt traseu care pleaca pe un valcel bolovanos si inainte sa se termine, din cablu pleaca o ramificatie catre stanga. Se face un traverseu lejer si apoi dam iar de stanca. Avem iarasi ceva inedit si aici, si anume ca traseul trece printr-o grota destul de ingusta  din care iesi aproape tarandu-te pe burta urmat de un pasaj expus si aproape vertical. Coborarea se face pe valcelul stancos pe care se urca pana la ramificatie, dupa ce se ocoleste prin dreapta portiunea aferenta traverseului. Inainte sa cobor eu am mers mai sus si am gasit un loc fantastic pentru hamaceala. Una peste alta ai cu ce umple 2 zile in aceasta zona.

La intoarcere GPS-ul m-a dus pe un alt drum si bine am facut ca nu m-am intors pentru ca am trecut pe langa o padure unde un artist a vopsit in divere culori trunchiurile copacilor aflati in apropiere de sosea. Un protest delicat  impotriva taierilor ilegale din tara asta si totodata o pata de culoare intr-o lume din ce in ce mai gri. Am facut si un scurt montaj cu  ce am vazut si facut si daca va place, mergeti si voi acolo 🙂

Relaxare in Buila-Vânturărița

Un munte mai putin circulat, dar poate e mai bine asa. Masivul Buila-Vânturărița este pentru cine isi doreste cu adevarat sa fie acolo. Pentru ca ai de parcurs drumuri forestiere lungi pana intri in oricare traseu. Numit de iubitorii muntelui drept “Micul Crai” datorita asemanarii cu Piatra Craiului. Cabana Cheia este situata la iesirea din cheile unui rau al carui nume nu-l stiu.

 

Jurnal de concurs. Transylvania 100k, cursa de 50km

Sambata trecuta am alergat la Transylvania 100k, la cursa de 50 km. Am tot pendulat intre cea de 5o km si cea de 30 km, gandindu-ma ca nu sunt pregatit pentru pentru una asa de lunga. Dar am ales in final pe cea de 50 km pentru ca daca nu incerc niciodata nu voi sti.  Inca din iarna imi doream sa ma inscriu dar taxa destul de mare precum si o multime de comentarii negative la adresa organizarii evenimentului, m-au facut sa renunt la inscriere. Dar tot m-am dus sa alerg in afara cursei ca sa vad daca pot duce o distanta asa mare cu o diferenta de nivel aproape dubla fata de tot ceea ce facusem pana atunci. Pana in momentul acela, cea mai lunga alergare montana a fost Ecomaraton cu 40 km si 2044 m diferenta nivel asa ca urma sa vad daca pot duce inca vreo 10 km si vreo 1700 m diferenta nivel in plus.  Comentariile negative citite pe diverse grupuri de profil care m-au descurajat se refereau la organizarea deficitara a concursului, marcarea insuficienta a traseelor si lipsa marcajelor de pe anumite portiuni, neinstruirea corespunzatoare a voluntarilor cu privire la indicarea traseului de urmat. Ceea ce voi spune in continuare legat de aceste subiecte se refera doar  la traseul de 50k pe care l-am facut, nu si la celelalte, chiar daca situatia poate fi sau nu asemanatoare.  

Sunt impreuna cu Daniel, un tanar alergator care vrea si el sa bifeze cei 50 km dar are rezerve date de o accidentare mai veche la genunchi care nu pare sa se fi recuperat cum trebuie. In seara precedenta imi incarc vesta cu toate cele necesare unei alergari asa de lungi. Nefiind inscris  era logic sa presupun ca nu voi beneficia de avantajele oferite de punctele de alimentare asa ca mi-am luat la mine cat am crezut ca e necesar ca sa nu intru in criza energetica (1 l de apa in camelback, o sticla cu bautura izotonica in care am adaugat si un mix proteic, 4 batoane vegane raw, vreo 10 curmale  si 2 geluri pentru situatii de urgenta). Aflasem ca este destul de multa zapada pe traseu asa ca imi iau sosete de schimb in caz ca se vor uda cele pe care le port. Cine alearga stie cum e sa alergi cu picioare si sosete ude.

Ne asezam  la coada plutonului si plecam rezervati stiind ca 50 de km nu-s o plimbare in parc. In ultima vreme nu am mai avut dureri de genunchi asa ca ma gandesc sa scot un timp in jur de 8 ore. Toata urcarea pe stradutele din Bran o facem in alergare usoara, daca alergam mai incet de atat se chema ca mergeam repede 🙂 dar chiar si asa tot depasim cateva persoane. Situatia e similara cand intram pe urcarea din padure, alergarea lasa loc avansului la pas sustinut, ajutat de bete. Vremea e frumoasa momentan dar se anunta ploaie incepand de la 14. Conform calculelor mele optimiste, as fi terminat cursa pe la ora 15, deci as fi prins doar o ora de alergat in ploaie,  adica cel mult 7 km. Acceptabil, gandeam eu. Dar una e socoteala de acasa si alta e situatia in teren….

Iesim in golul alpin si de acum ne insoteste o ceata groasa ca fumul de narghilea. Momentan nu se pune problema de ratacire pentru ca alergatorii sunt insiruiti pe poteca  si unii din ei pare ca stiu traseul.  Mai alerg, mai dau la pas, mai depasesc si ajungem la refugiul Tiganesti.  Aici ceata si mai densa, ca de la 2 narghilele, plus petice de zapada din loc in loc pe care trebuie sa le traversam. Tot pe aici Daniel incepe sa acuze niste dureri si micsoreaza ritmul.  Nu mai vedem marcajul, nici stalp, nici cel special de concurs. Nu stiu daca era sau ba, dar cert e ca ceata a facut observarea lor imposibila. Ne-am adunat deja un grup de vreo 20 de alergatori si cautam in toate directiile. Incepem sa folosim fluierele din dotare si aruncam semnale acustice in toate partile. Primim raspuns de undeva din vale dinspre stanga. Avem noroc ca se creeaza un gol in ceata si vedem un marcaj. Dam un strigat de lupta si ne aruncam toti catre el. Acolo povestea se repeta si uite asa de vreo 2-3 ori pana intram pe curba de nivel unde lucrurile sunt clare. A fost o mare placere sa alerg pe poteca asta cu prapastie in stanga si privelisti fabuloase. Am uitat de oboseala si frig. Mai zicem din fluiere ca sa ajutam si pe cei din spate care sunt inca in ceata. La propriu. Ar fi fost bun un voluntar acolo in zona refugiului ca sa ne indrume. Probabil ca daca nu ar fi fost ceata, nu aveam probleme de orientare. Dar e totusi luna mai, in Bucegi, la peste 2000 m.

Coborarea spre Malaiesti ma prinde singur pe poteca abrupta ce duce la cabana. Acolo sunt intrebat de numar si spun ca nu am, alerg “for fun and training”. Raspunsul e: “Cool!”. Mananc toate curmalele sa mai scap de greutate iar voluntarii au fost amabili si mi-au permis sa iau si cateva alimente de pe masa chiar daca nu aveam numar. Thumbs up! Eram aproape gata cand ajunge si Daniel si imi spune ca reconfigureaza traseul de la 50 la 30 din cauza genunchilor. Ii dau cheia de la masina, ne uram succes si pornim. Incep mers-alergarea catre hornul Malaiesti, incerc sa dau mai tare pana la intrarea in horn pentru ca stiu cum o sa se mearga pe el. Cu 2 viteze, incet si foarte incet. Prind in fata cateva persoane destul de obosite care inainteaza foarte lent. Ritmul lor de inaintare este adoptat (de nevoie) si de ceilalti din spatele lor. Exista un singur rand de trepte in zapada si e riscanta depasirea sirului pe langa din cauza inclinatiei pantei si a zapezii tari. Simt ca am resurse sa urc mai repede si incep sa ma enervez ca se merge asa incet. Adica, daca aia de merg asa incet vad ca au facut bouchon in spatele lor, chiar nu se pot da la o parte putin sa treaca cine urca mai repede? Se pare ca nu. Nefiind in concurs oficial, nu am simtit ca am dreptul sa ii presez cu pardon si exchiuzmi ca sa se dea la o parte, asa ca fac o manevra riscanta si cand vad un afloriment de stanci in dreapta, depasesc pe acolo. Imi scapa picioarele in zapada pana la genunchi, ma sprijin in maini, bag 4×4 si depasesc. Ies repede din horn si ma avant in ceata catre varful Omu. Undeva pe la jumatatea drumului ma intalnesc cu  2 concurenti de la 100k. Vad niste siluete in ceata, ma apropii si le depasesc.

Ajung la Omu, acolo 2 voluntari ma intreaba de numar, acelasi raspuns, aceeasi reactie. Mai e un alergator roman acolo si ni se spune sa facem dreapta dupa ce coboram, pentru cursa de 50k. Celalalt imi propune sa ramanem impreuna pana iesim din ceata. 4 ochi sunt mai buni decat 2. Sunt de acord si pornim. Putin mai jos dam de un strain care era cam dezorientat. Se bucura cand il culegem ca sa nu fie singur in ceata aia grea. Ajungem la o bifurcatie de poteci, una o ia la stanga  si are marcajul de concurs pe ea, cealalta la dreapta si nu are nimic. Intrucat poteca ce cobora de pe Omu a facut catre dreapta cand am coborat-o, noi am crezut ca aia era dreapta de care ne-a spus voluntarul, asa ca daca dreapta aia am facut-o, am considerat ca poteca  cea buna e cea cu marcaj catre stanga si pe aia ne-am dus. I-am dat inainte cam 10-15 min,  timp in care am mai vazut marcaje de concurs dar ne tot intrebam daca nu cumva sunt pentru cursa de 100k. Nestiind nici unul traseul si in combinatie cu ceata, am mai pierdut marcajul, apoi am luat-o in sus la ghici pe ceva ce parea poteca. Am auzit fluiere si apoi ne-am intalnit cu un grup de concurenti de la 100k care cautau varful Omu. Ne-au spus ca ei vin de la Babele si ne-am dat seama ca am gresit traseul. I-am indrumat catre Omu ca tot veneam de acolo si stiam pe unde  trebuie s-o ia, si am parcurs o bucata de drum impreuna pana la acea bifurcatie si ii dam catre dreapta in jos. Voluntarul a zis bine pe unde sa o luam dar noi nestiind  zona  plus ceata, am luat-o aiurea. Acolo la bifurcatie ar fi fost bun un indicator/marcaj care sa spuna ca Pestera sau cursa de 50k e pe acolo. Rataceala asta ne-a costat vreo 25 de minute plus ceva oboseala.

Imi ajustez ritmul la cel al colegilor roman si ceh, Marius si Martin care  alergau mai incet, ca sa ramanem impreuna pana iesim din ceata. Pe masura ce coboram dispare ceata si avem vizibilitate mai mare si cand apare in raza vizuala Pestera, ii dau mai tare si ii las in urma pe colegi care imi multumesc. Coborarea de la Omu catre Pestera am facut-o preponderent in alergare si mi-a facut mare placere. Zona este foarte frumoasa si imi imaginez cum ar fi fost fara ceata. Trecem pe langa cascada Obarsia Ialomitei si furat de peisaj alunec si cad pe spate pe pietre. Nu stiu ce noroc am avut ca nu m-am ranit serios. Ma ajuta colegul sa ma ridic si dau la vale. La postul de realimentare,  dupa deja clasica faza cu numarul de concurs, mi se permite sa ma realimentez  (din nou  big Like pentru voluntari) si primesc indicatii incotro sa ma duc pentru 50k. Sunt la km 32, pana aici totul bine, nu ma doare nimic, dar mai e mult pana departe.  A urmat o bucata pe asfalt pe care m-am chinuit sa alerg usor (asemanatoare cu asfaltul de la inceputul buclei 3 la Ecomaraton), si apoi intram din nou in padure in urcare usoara. Urmeaza urcarea grea catre Saua Strunga pe care  o fac  la pas, deja sunt obosit. Imi dau seama de asta pentru ca dupa Saua Strunga urmeaza o portiune  de vreo 2 km da urcari si coborari usoare combinate, in mod normal alergabile dar acum… mai mult mers si  mai putina alergare. Tot acum natura se sincronizeaza cu prognoza meteo si incepe o ploaie usoara. Ma opresc sa-mi pun foita si imi spun ca daca ramane asa usoara ploaia, nu e mare baiu’. Dar in nici 5 min incepe sa toarne corespunzator. Si cu boabe de gheata. Inca nu imi este frig tare dar ma gandesc ca in curand imi va fi. Pana in Poiana Gutanu tot ce nu este acoperit de foita e ud fleasca. Calc apa in pantofi si incep sa tremur de frig. Mai am inca 13 km pana la finish. E rece ca gheata ploaia asta. Desi nu trece prin foita, raceala ei imi ajunge la piele. Incerc sa alerg mai tare ca sa ma incalzezc sa previn hipotermia dar picioarele sunt multumite cu ritmul asta si nu vor sau nu pot mai mult.  Deja incepe sa devina supravietuire treaba asta. Tot ce imi doresc e sa ajung  la finish.

Trec de Poiana Gutanu cu dintii clantanind si tremurand  bine de tot si odata cu intrarea in padure incep noroaiele serioase. De obicei calc precum pisica chiar si cand alerg, incercand sa nu ma murdaresc prea tare, dar acum era imposibil. Pur si simplu nu se putea evita mocirla. Ma resemnez cu asta mai ales ca am probleme mai serioase decat noroiul. Tremur cam tare pentru binele meu si ma tot gandesc (atat cat mai pot gandi) cum voi alerga inca 10 km in starea asta. Dar nu am de ales, dau inainte. Ritmul scade din cauza apei din pantofi si noroiului care imi  scade siguranta fiecarui plasament de picior mai ales pe coborari. Urmeaza cativa km de teren valurit prin padure. Ploua in continuu. Mai schimb cate o vorba cu alergatori pe care ii intalnesc pe parcurs. Vad un tip inalt in fata pe care il urmaresc inca dinainte de urcarea pe saua Strunga. In sfarsit l-am ajuns nici nu stiu cum, la ce pas are omul. Fiind un concurs la care vin multi straini si neavand cum sa-mi dau seama ce nationalitate este, zic intai ceva in engleza ceva,  el la fel, apoi mai vorbim 3 cuvinte si il intreb de unde este. Bucharest raspunde. Zi frate asa, spun eu razand, la care si el rade. De… engleza e internationala chiar si printre conationali. Mai uit putin de situatia nu foarte eleganta in care ma aflu. Imi zic, bine totusi ca nu am crampe, asta ar mai fi lipsit acum, sa nu pot sa ma misc in timp ce tremur ca varga. Deci se poate si mai rau.

Uite-asa ajung la km 50 unde intr-o poiana eu dau peste un post de hidratare si poteca da intr-un drum forestier. Dupa aspectul mai “civilizat” al peisajului imi spun ca mai am cel mult 2-3 km dar voluntarul de la post imi spune ca mai sunt doar 5. Sa innebunesc nu alta. Nu-mi mai trebuie nici apa, nici nimic. Imi pun muzica de rupt oase si iau forestierul la intrebari alaturi de cativa concurenti de la cursa de 20km. In scurt timp se transforma in asfalt  pe care daca s-ar fi mers inainte se ajunge in oras, dar surpriza, traseul o ia in dreapta  peste dealuri si coclauri. Mult noroi adanc iar si coborari abrupte. Asta-i piesa, joc dupa cum canta. Sunt cam slab pe coborari si multi din cei pe care i-am depasit pe urcari, acum trec pe langa mine pe coborari aruncand noroi in toate partile. Unii mai si cad. Nici eu nu scap si iau o tranta perfecta pe spate reusind sa pun un strat de noroi pe toata partea posterioara. Imi zic sa o iau mai usor sa nu-mi rup gatul cand mai am putin, dar  dupa inca vreo 500 m alunec iar si numai printr-o acrobatie executata pe pilot automat de corp reusesc sa raman in picioare.  Dau de sala de sport, acolo ma asteapta Daniel (m-am bucurat sa vad o fata cunoscuta) si de acolo  stiu ca mai e putin, dar in loc sa fie tot pe sosea, sunt directionat pe coasta dealului prin niste noroaie de nedescris, total nenecesar zic eu. Daniel alearga ultima bucata cu mine mai putin noroaiele alea crunte. Vad finish-ul, lumea striga si aplauda dar ma opresc inainte sa trec pe sub poarta. Nefiind inscris, nu avea rost sa fac asta si sa dau curs la discutii. Un senior care facea poze imi da o doza cu o bautura careia ii dau drumul pe gat precum cascada pe langa care am trecut. 

La foarte scurt timp dupa sosire simt o durere in spatele genunchiului drept si inca una in zona inghinala in partea dreapta. Pe prima o stiu ca am mai avut-o dar a doua e noua. Aproape ca nu mai pot sa merg, doar daca ridic genunchiul la piept durerea inceteaza. Ma tarai pana la masina si plecam la pensiune.

Cu tot cu rataceala de rigoare au iesit 54.6 km si s-au adunat 3780 m diferenta de nivel, toate in 9 ore si 20 de min de la start.  Daca as fost inscris, as fi iesit pe locul 72 din 248 concurenti. Desi nu pot spune nimic despre organizare pentru celelalte trasee, pentru cel de 50k pot spune ca:

  • posturile de alimentare de la Malaiesti si Pestera au fost bine aprovizionate si voluntarii de acolo au fost amabili sa ma lase sa iau cate ceva. La fel de bine organizat a fost si postul de realimentare de la finish.  Nu pot spune nimic despre postul de realimentare de la Omu ca nu l-am vizitat.
  • voluntarii de pe traseu, acolo unde erau, au dat indicatii bune, dar combinatia dintre ceata si necunoasterea traseului, au dus la niste incurcaturi
  • considerand ca multi vin in Bucegi pentru prima data, indiferent ca sunt romani sau straini, au fost 2 puncte pe traseu-Tiganesti, unde unde cred ca trebuia marcat suplimentar,  si bifurcatia mai jos de Omu unde iarasi nu era mare lucru de pus un marcaj
  • Stiu ca multi s-au ratacit mai ales noaptea, dar parerea mea este ca daca te prinde noaptea in cursa asta de 50 inseamna ca mai trebuie sa te antrenezi.  Totusi daca accepti la inscriere oameni fara sa  verifici ce curse lungi mai au, atunci organizatorii ar trebui sa isi asume si faptul ca pe unii ii va prinde noaptea pe acest traseu si niste benzi reflectorizante sau vopsea  ar fi fost indicate.

Despre atmosfera generala, pot spune ca in ciuda mediatizarii acestui concurs si a faptului ca e organizat de straini si pentru straini in principal, cu concursul romanilor, nu prea a fost atmosfera super. Adica de aia care a fost la finish la 2×2, Ciucas X3, MPC, Hercules…cu muzica si toate cele. Nu inteleg de ce nu a atras mai multi spectatori…In fine, asta e o chestie de preferinta personala  si nu organizatorica. Dar ca idee, la sosirea primului de la 100k, eram la finish vreo 15 oameni maximum.

 

 

Descoperind in alergare unul din lacurile de pe Olt

Desi toate alergarile pot fi considerate antrenamente, unele din ele sunt pur si simplu pentru placerea de a explora si a vedea locuri noi, nestiute. Asta a fost una din ele. Pe raul Olt de la Ramnicu Valcea  si pana aproape de varsarea in Dunare sunt o serie de lacuri de acumulare, delimitate din loc in loc de baraje cu hidrocentrale. Aceste lacuri au tot felul de lunci, insule si peninsule care intra in lac. Datorita acestei morfologii asemanatoare unei delte, aceste lacuri sunt populate de specii de pasari specifice deltei.  Am alergat in jurul catorva dintre ele, adica le-am inconjurat de la un baraj la celalalt. Cel din imediata apropiere a orasului are 19 km in circumferinta, lacul de la nord de oras are 26 de km iar cel de la sud are 33 km. Urmatoarele atat de la nord cat si de la sud, sunt din ce in ce mai mari iar digul care le inconjoara are intreruperi ceea ce face inconjurarea lor mult mai grea. Imi propusesem sa  inconjor in alergare toate lacurile dar din cauza acestui aspect s-ar putea sa nu reusesc sa le alerg pe toate. Clipul de mai jos este de pe primul lac de la sud de oras, catre Dunare.

Peretele nordic Lespezi-Caltun si rasaritul pe Negoiu

Dupa 2 weekend-uri cu ploaie la campie si ninsoare pe munte, a venit si unul cu vreme excelenta pentru o tura in Fagaras. Planul era sa urcam sambata peretele nordic Lespezi-Caltun si duminica sa prindem rasaritul pe varful Negoiu. Imi doream  sa urc peretele Lespezi din 2010 dar ocazia pur si simplu nu s-a ivit pana acum.  Asa ca pe 1 aprilie ne-am luat noaptea in cap si la ora 4.30 dimineata incepeam urcarea impreuna cu Lucian de la Piscul Negru catre refugiul Caltun.  Chiar daca era 1 aprilie, nu ne-a pacalit nimeni, nici macar vremea 🙂 .

Dupa ce am ajuns la refugiu si am lasat acolo ceva echipament, am analizat peretele, am ales ruta pe care  aveam s-o urcam, linia cu  cea mai multa gheata, si am pornit catre baza peretelui.  Lucian a mers cap toate cele 5 lungimi de coarda de aproape 60 metri. Am catarat pe gheata alpina casanta, pe stanca, pante de zapada, am mai proptit pioletii in smocuri inghetate de iarba si pojghite subtiri de gheata ce acopereau fete spalate de stanca. Intr-o regrupare am primit o gramada de bucati mici de gheata in  cap – dar casca si-a facut treaba- si o bucata de gheata  in umarul drept care m-a afectat oarecum.   Pentru asigurari am folosit suruburi de gheata, nuci in fisuri si anneau-uri dupa colturi de stanca. Am urcat intr-un ritm lejer, cu opriri pentru poze, bucurandu-ne de peisaj si inaltime, traseul avand o dificultate moderata-  WI2 in general dar cu anumite pasaje WI3 la gheata si M3 la stanca, dupa aprecierea lui Lucian. Ajunsi in creasta, am pornit catre varful Lespezi unde am impartit un baton energizant si am admirat fara sa ne grabim peisajele frumoase de iarna. Coborarea am facut-o pe hornul dintre Vf. Lespezi si vf. Cornul Caltunului in 2 rapeluri succesive din pitoanele gasite acolo si apoi alte 2 lungimi coborate cu fata la panta si coarda ancorata in zapada pe post de balustrada. Pana la ora de culcare refugiul s-a umplut. Ne-am culcat cat de devreme am putut pentru ca a doua zi urma sa ne trezim din nou la 4 dimineata pentru a urca pe vf. Negoiu.

Nu ne-am mai pus telefoanele sa sune deoarece desteptarea au dat-o grupul galagios care reprezenta mai bine de jumatate din ocupantii refugiului in acea noapte. Doua persoane au fost mai disciplinate sau mai harnice si au pornit inaintea noastra. Ne-am grabit si noi sa plecam inaintea grupului numeros ca sa evitam inghesuiala pe strunga Dracului. Am pornit in ritm alert si ne-am dat seama de progres dupa distanta dintre noi si frontalele celor 2 din fata noastra, care se tot micsora. La un moment dat cand inca era intuneric, ne-am uitat in spate catre refugiu si am vazut sirul de lumini care serpuia incet pe traseu. Am intrat in strunga Dracului  cand se crapa de ziua si la scurt timp dupa iesirea in creasta i-am ajuns pe harnicii  montanyarzi care plecasera inaintea noastra. Erau Dinu si Marlena Mititeanu, cu care am schimbat cateva vorbe si impresii dupa care am continuat catre varf  pentru ca  soarele se grabea sa  arunce primele raze. Dupa cateva minute ne-au ajuns Dinu si Marlena si impreuna am avut privilegiul de a fi martorii unui rasarit superb de pe acest varf de munte. Era destul de frig si vantul batea suficient de tare incat sa nu ne permita sa stam prea mult  intr-un loc. Am facut poze, am mai socializat cu cei 2 si am mai savurat un baton energizant Lifebar in timp ce priveam cum intunericul cedeaza locul luminii. E ceva magic in experienta aceasta, de a privi rasaritul de pe un varf inalt pe un cer impecabil.

Daaar, pana la urma a trebuit sa plecam. Cand am ajuns la intrarea in strunga, o partea din grupul numeros abia  se apropiau incet de iesire. Am mai asteptat vreo 10 min ca sa urce toti si am coborat. La refugiu ne-am facut rucsacul, ne-am luat la revedere de la Dinu si Marlena care au ajuns cu putin dupa noi si am inceput coborarea prin zapada umeda care devenea tot mai moale din cauza caldurii. Dar acea caldura arzatoare a soarelui a avut si o parte buna si am profitat de ea asezandu-ne pe iarba la bustul gol pentru un bronz de altitudine si odihna. Am stat asa vreo 20 de min poate timp in care am si atipit sub mangaierea razelor solare. Ce-as mai fi stat…. dar Lucian avea de prins un tren asa ca am pornit tot la vale.

Cu greu am putut alege doar cateva poze din cele surprinse in tura aceasta, dar asa greu cum mi-a fost, tot le-am pus intr-un scurt montaj ca sa va bucurati si voi de ceea ce am avut parte noi.

Like&Share daca ti-a placut!

Surpriza raw de la Obio.ro

Bunatati organice raw vegane de calitate, hranitoare si delicioase, de la Obio.ro 
Adrian Cadar si Obio.ro imi sunt alaturi inca din 2012. Atunci am auzit prima data de Obio.ro . Adrian s-a oferit sa ma sustina cu produse bio cand am inceput antrenamentul pentru cursa de ultra anduranta pe bicicleta. “532 km in 24 de ore” iar de atunci produsele vegane raw de la Obio au fost prezente in multe din activitatile mele outdoor (alergare, bicicleta, munte, calatorii). Acum 2 ani l-am cunoscut si in persoana pe Adrian la targul Raw Generation si pot spune ca e un om minunat asa cum am banuit. Din cand in cand Adrian ma ia prin surprindere cu un mesaj de genul “George, vezi ca ti-am pus intr-un pachet niste  rontzaieli faine pentru aventurile tale” 🙂 Cum sa nu ti se lumineze ziua cand auzi asa ceva ?
Multumesc pentru cadoul exceptional Obio.ro !

Batoane proteice si energizante, pudre proteice si superalimente, toate organice si raw ! Nutritie pentru antrenamentele cu greutati, alergare si ture montane!

La cascade de gheata pe Transfagarasan

Weekend-ul trecut am fost din nou la gheata tot in muntii Fagaras, de data asta pe Transfagarasan. Sambata ne-am oprit pe Valea lui Stan si am catarat 2 cascade, una mai frumoasa decat alta. Desi nu am parcurs-o toata pentru ca nu pentru asta venisem, Valea lui Stan , atat cat am vazut din ea, este foarte frumoasa. Prima cascada, in 2 trepte, a avut o inclinatie moderata cu vreo 2 segmente mai inclinate si lungime de vreo 50 metri pe care Lucian a urcat-o dintr-o bucata. A doua cascada, situata in cheile inguste ale vaii lui Stan, a fost mai scurta, dar cu primul segment de vreo 15 metri foarte apropiat de verticala, cu “ciuperci” de gheata. A fost relativ cald in ultimele zile si gheata s-a mai inmuiat, a devenit chiar “lipicioasa” pentru lamele pioletilor. Plasamentele se faceau frumos, uneori chiar dintr-o singura lovitura. Dezavantajul a fost ca unele cascade curgeau destul de serios. A fost cazul cascadei botezata “Avionul” pe care Lucian a facut o incercare dar dupa cativa metri de la baza ei, era deja ud leoarca. Curgea apa pe ea de parca era primavara iar asta combinat cu structura aerata si neconsolidata a ghetii, care ar fi necesitat doar suruburi de minimum 20 cm (si nici asa plasamentele nu ar fi fost prea sigure) a facut prea riscanta escaladarea ei.

A doua zi, duminica am pornit pe Transfagarasan si la 10 minute de mers dupa Conacul Ursului, pe partea dreapta, am gasit cascada numita Inghetata Ursului. De fapt este o scurgere de apa care vara este destul de modesta dar iarna cand ingheata strat peste strat, capata aspect de cascada. Aici am avut 2 lungimi de coarda, una de vreo 50 metri si a doua de vreo 25. Cascada e formata din trepte cu pasaje verticale de diverse inaltimi si portiuni inclinate intre ele care ofera un moment de respiro intre pasajele verticale. Datorita lungimii si pasajelor, se poate spune ca e traseu de angajament. Prima regrupare a fost pe o brana inclinata  folosind trunchiurile si radacinile unor copacei. De acolo Lucian a plecat intr-o traversare ascendenta si dupa inca o portiune destul de inclinata, a urmat un pasaj vertical de vreo 5-6 metri care a incheiat catararea. A urmat un rapel destul de infricosator pe semicorzile ude iar cand am ajuns la baza cascadei mai aveam cam 50 de cm pana la nodul de la capatul corzilor.

Cand cascadele ingheata, noi le urcam

Sambata foarte dimineata am plecat pe Valea Oltului la catarare pe cascade inghetate. Asa speram noi, sa fie inghetate bine. Noi, adica eu si Lucian, un alpinist bun din Brasov si un tip fain, pe care l-am cunoscut prin intermediul unui alt tip pe care nu il cunosc personal 🙂 ciudat nu ?  😀

Ceata deasa  pe mai mult de jumatate din drum ma face sa intarzii, astfel ca ajungem la cascada Lotrisor cam pe la pranz. Nu-i bai pentru ca nu e o cascada tehnica, inclinatia foarte lejera o recomanda ca teren numai bun pentru initiarea in tainele  apei inghetate si de joaca.  In drum spre aceasta, vedem inca vreo 3 curgeri de apa inghetate, din care 2 se prezinta in stare buna de catarat iar una mai are nevoie de timp.  Pe cele 2 le bifam sa le incercam la intoarcere. Cascada Lotrisor e inghetata relativ bine, acoperita cu zapada in mare parte dar mai sunt unele pojghite subtiri pe sub care se vede apa curgand. Urcam la liber pe gheata inclinata iar sus trecem prin tunel. Cursul apei a fost deviat printr-un tunel sapat de om. Pe partea cealalta a tunelului in dreapta vedem o scurgere sub forma de turturi, careia Lucian nu ii rezista si o ia la ciocanit cu pioletii. Gheata nu e chiar pe placul lui, unde mai pui ca se mai desprind si turturi. Urca vreo 2.5-3 m, moment in care simte nevoia protectiilor de gheata. Coboara si facem cale intoarsa, descataram Lotrisorul cu spatele si revenim la coloanele de turturi echipati cu tot ce trebuie : coarda, ham, suruburi , expresuri, etc…  Acum Lucian se duce intins, dupa care il urmez eu, recuperand protectiile din gheata. Iesirea de pe coloana de gheata este foarte abrupta, daca ar fi fost acoperita cu gheata, ne-am fi distrat  🙂

Coboram in rapel, pe mijlocul tunelului, descataram din nou Lotrisorul si ne indreptam catre o frumoasa curgere inghetata pe care o vazusem  cand veneam incoace. Are vreo 25 m, este ingusta iar filarea se face direct de pe paraul inghetat. Plec cap de coarda, infiletez 3 suruburi pana sus. Aproape de iesirea superioara simt nevoia unui al patrulea surub dar nu-l am la mine. Bine ca am luat 4 expresuri totusi 😛 . Sus pun o bucla dupa un brad si Lucian ma lasa “salam” ca sa nu mai trag toata coarda sus si  recuperez suruburile in timp ce cobor. Urmeaza Lucian cap coarda iar dupa ce coboara si el plecam catre ultima catarare pe ziua de azi, pentru ca e deja amiaza tarzie. Ultima curgere de apa are cam 3 metri verticali formati din turturi mari dupa care e lejera dar destul de lunga. Ne jucam si pe aceasta iar intunericul ne prinde in rapel pe care il facem din 2 bucati din cauza lungimii si reliefului.

A doua zi pornim catre Malaia la cascada Scorus si dupa ce aflam cam pe unde e cascada pornim in traseu, lasand masina pe un forestier. Desi traseul catre cascada este marcat, noi reusim sa nu o gasim din prima. Forestierul catre cascada e destul de abrupt si accidentat   si evident ca daca bagi capul intre umeri si tragi ca locomotiva ratezi indicatorul. Asa am facut noi. Dar tot raul spre bine. Nu eu, ci raul 😀 In balaureala noastra gasim 2 cascade frumoase, prima care incepe cu o verticala de vreo 6-7 m  si apoi inclinata frumos si a doua,  lata si destul de apropiata de verticala, de vreo 10 m sau mai mult. Ca sa ajungi la a doua, trebuie sa fii foarte hotarat pentru ca traseul e dificil, se merge pe firul foarte accidentat al paraului care vine din cascada.

Cascam ochii pe GPS-uri, calculam, injuram, mai mergem  si facem cale intoarsa pana la ultima locatie cunoascuta. Vedem indicatorul catre cascada si radem unul de altul cat de destepti am fost 🙂 . dupa inca 20 de minute avem in fata inaltimea ametitoare a cascadei Scorus, vreo 50 + metri dupa cum aveam sa aflam. Ne echipam si ii las lui Lucian onoarea de a da primele gauri in gheata deoarece are experienta. Alegem linia din stanga pentru ca pe dreapta inca se vede apa sub gheata. Primii 20, poate mai multi de metri sunt atat de aproape de verticala incat poti sa ii consideri asa. Lucian merge cu incredere dar precaut. Nici aici gheata nu este ideala. Dupa ce planteaza 6 suruburi incepe sa dispara din raza mea vizuala, semn ca inclinatia peretelui de gheata incepe sa fie mai prietenoasa cu el. In scurt timp mi se termina coarda si dupa multe replici strigate, eliberez coarda din dispozitivul de filare si astept semnalul lui. Un strigat ma anunta ca pot sa incep catararea. Chiar daca faptul ca sunt legat in coarda si asigurat de sus, imi da un confort psihic, nu pot sa nu ma uit in jos cu oarecare teama pe masura ce inaltimea creste. Recuperarea suruburilor este aproape la fel de grea ca si plasarea lor, dar ma descurc. Incept sa obosesc la un moment dat (gambele si mainile), dar ma uit in sus si vad ca mai am vreo 2 metri dificili si apoi inclinatia peretelui scade suficient cat sa-mi trag sufletul. Inca un efort si sunt pe un teren ceva mai sigur. La iesirea de pe cascada Lucian imi face cateva poze 🙂 Incepem sa pregatim ancora pentru rapel si imi dau seama ca am uitat cutitul ca sa taiem cordelina. Bine ca am luat totusi niste fructe uscate 😛 Bagan niste calorii din amestecul de fructe, si apoi desfacem o bucla de cordelina prea scurta si o reinnodam dupa brad. Lucian coboara primul si dupa semnal ma pregatesc eu pentru cel mai lung rapel de pana acum. Nu pot spune ca nu am avut emotii mari. Corzile nu se comportau exemplar prin dispozitvul de rapel si cand iti atarna de ham 5 kg de fiare balanganindu-se in toate partile, nu e tocmai comod. Cobor cativa metri, ma uit in jos si vad ca avem spectatori. Continui coborarea batraneste si dupa alte cateva minute sunt la baza cascadei. Imi vine sa pup pamantul dar e numai gheata in jur 🙂

Am facut un clip cu aceasta tura la gheata, pe care va invit sa il urmariti cu placere !