Jurnal de concurs. Transylvania 100k, cursa de 50km

Sambata trecuta am alergat la Transylvania 100k, la cursa de 50 km. Am tot pendulat intre cea de 5o km si cea de 30 km, gandindu-ma ca nu sunt pregatit pentru pentru una asa de lunga. Dar am ales in final pe cea de 50 km pentru ca daca nu incerc niciodata nu voi sti.  Inca din iarna imi doream sa ma inscriu dar taxa destul de mare precum si o multime de comentarii negative la adresa organizarii evenimentului, m-au facut sa renunt la inscriere. Dar tot m-am dus sa alerg in afara cursei ca sa vad daca pot duce o distanta asa mare cu o diferenta de nivel aproape dubla fata de tot ceea ce facusem pana atunci. Pana in momentul acela, cea mai lunga alergare montana a fost Ecomaraton cu 40 km si 2044 m diferenta nivel asa ca urma sa vad daca pot duce inca vreo 10 km si vreo 1700 m diferenta nivel in plus.  Comentariile negative citite pe diverse grupuri de profil care m-au descurajat se refereau la organizarea deficitara a concursului, marcarea insuficienta a traseelor si lipsa marcajelor de pe anumite portiuni, neinstruirea corespunzatoare a voluntarilor cu privire la indicarea traseului de urmat. Ceea ce voi spune in continuare legat de aceste subiecte se refera doar  la traseul de 50k pe care l-am facut, nu si la celelalte, chiar daca situatia poate fi sau nu asemanatoare.  

Sunt impreuna cu Daniel, un tanar alergator care vrea si el sa bifeze cei 50 km dar are rezerve date de o accidentare mai veche la genunchi care nu pare sa se fi recuperat cum trebuie. In seara precedenta imi incarc vesta cu toate cele necesare unei alergari asa de lungi. Nefiind inscris  era logic sa presupun ca nu voi beneficia de avantajele oferite de punctele de alimentare asa ca mi-am luat la mine cat am crezut ca e necesar ca sa nu intru in criza energetica (1 l de apa in camelback, o sticla cu bautura izotonica in care am adaugat si un mix proteic, 4 batoane vegane raw, vreo 10 curmale  si 2 geluri pentru situatii de urgenta). Aflasem ca este destul de multa zapada pe traseu asa ca imi iau sosete de schimb in caz ca se vor uda cele pe care le port. Cine alearga stie cum e sa alergi cu picioare si sosete ude.

Ne asezam  la coada plutonului si plecam rezervati stiind ca 50 de km nu-s o plimbare in parc. In ultima vreme nu am mai avut dureri de genunchi asa ca ma gandesc sa scot un timp in jur de 8 ore. Toata urcarea pe stradutele din Bran o facem in alergare usoara, daca alergam mai incet de atat se chema ca mergeam repede 🙂 dar chiar si asa tot depasim cateva persoane. Situatia e similara cand intram pe urcarea din padure, alergarea lasa loc avansului la pas sustinut, ajutat de bete. Vremea e frumoasa momentan dar se anunta ploaie incepand de la 14. Conform calculelor mele optimiste, as fi terminat cursa pe la ora 15, deci as fi prins doar o ora de alergat in ploaie,  adica cel mult 7 km. Acceptabil, gandeam eu. Dar una e socoteala de acasa si alta e situatia in teren….

Iesim in golul alpin si de acum ne insoteste o ceata groasa ca fumul de narghilea. Momentan nu se pune problema de ratacire pentru ca alergatorii sunt insiruiti pe poteca  si unii din ei pare ca stiu traseul.  Mai alerg, mai dau la pas, mai depasesc si ajungem la refugiul Tiganesti.  Aici ceata si mai densa, ca de la 2 narghilele, plus petice de zapada din loc in loc pe care trebuie sa le traversam. Tot pe aici Daniel incepe sa acuze niste dureri si micsoreaza ritmul.  Nu mai vedem marcajul, nici stalp, nici cel special de concurs. Nu stiu daca era sau ba, dar cert e ca ceata a facut observarea lor imposibila. Ne-am adunat deja un grup de vreo 20 de alergatori si cautam in toate directiile. Incepem sa folosim fluierele din dotare si aruncam semnale acustice in toate partile. Primim raspuns de undeva din vale dinspre stanga. Avem noroc ca se creeaza un gol in ceata si vedem un marcaj. Dam un strigat de lupta si ne aruncam toti catre el. Acolo povestea se repeta si uite asa de vreo 2-3 ori pana intram pe curba de nivel unde lucrurile sunt clare. A fost o mare placere sa alerg pe poteca asta cu prapastie in stanga si privelisti fabuloase. Am uitat de oboseala si frig. Mai zicem din fluiere ca sa ajutam si pe cei din spate care sunt inca in ceata. La propriu. Ar fi fost bun un voluntar acolo in zona refugiului ca sa ne indrume. Probabil ca daca nu ar fi fost ceata, nu aveam probleme de orientare. Dar e totusi luna mai, in Bucegi, la peste 2000 m.

Coborarea spre Malaiesti ma prinde singur pe poteca abrupta ce duce la cabana. Acolo sunt intrebat de numar si spun ca nu am, alerg “for fun and training”. Raspunsul e: “Cool!”. Mananc toate curmalele sa mai scap de greutate iar voluntarii au fost amabili si mi-au permis sa iau si cateva alimente de pe masa chiar daca nu aveam numar. Thumbs up! Eram aproape gata cand ajunge si Daniel si imi spune ca reconfigureaza traseul de la 50 la 30 din cauza genunchilor. Ii dau cheia de la masina, ne uram succes si pornim. Incep mers-alergarea catre hornul Malaiesti, incerc sa dau mai tare pana la intrarea in horn pentru ca stiu cum o sa se mearga pe el. Cu 2 viteze, incet si foarte incet. Prind in fata cateva persoane destul de obosite care inainteaza foarte lent. Ritmul lor de inaintare este adoptat (de nevoie) si de ceilalti din spatele lor. Exista un singur rand de trepte in zapada si e riscanta depasirea sirului pe langa din cauza inclinatiei pantei si a zapezii tari. Simt ca am resurse sa urc mai repede si incep sa ma enervez ca se merge asa incet. Adica, daca aia de merg asa incet vad ca au facut bouchon in spatele lor, chiar nu se pot da la o parte putin sa treaca cine urca mai repede? Se pare ca nu. Nefiind in concurs oficial, nu am simtit ca am dreptul sa ii presez cu pardon si exchiuzmi ca sa se dea la o parte, asa ca fac o manevra riscanta si cand vad un afloriment de stanci in dreapta, depasesc pe acolo. Imi scapa picioarele in zapada pana la genunchi, ma sprijin in maini, bag 4×4 si depasesc. Ies repede din horn si ma avant in ceata catre varful Omu. Undeva pe la jumatatea drumului ma intalnesc cu  2 concurenti de la 100k. Vad niste siluete in ceata, ma apropii si le depasesc.

Ajung la Omu, acolo 2 voluntari ma intreaba de numar, acelasi raspuns, aceeasi reactie. Mai e un alergator roman acolo si ni se spune sa facem dreapta dupa ce coboram, pentru cursa de 50k. Celalalt imi propune sa ramanem impreuna pana iesim din ceata. 4 ochi sunt mai buni decat 2. Sunt de acord si pornim. Putin mai jos dam de un strain care era cam dezorientat. Se bucura cand il culegem ca sa nu fie singur in ceata aia grea. Ajungem la o bifurcatie de poteci, una o ia la stanga  si are marcajul de concurs pe ea, cealalta la dreapta si nu are nimic. Intrucat poteca ce cobora de pe Omu a facut catre dreapta cand am coborat-o, noi am crezut ca aia era dreapta de care ne-a spus voluntarul, asa ca daca dreapta aia am facut-o, am considerat ca poteca  cea buna e cea cu marcaj catre stanga si pe aia ne-am dus. I-am dat inainte cam 10-15 min,  timp in care am mai vazut marcaje de concurs dar ne tot intrebam daca nu cumva sunt pentru cursa de 100k. Nestiind nici unul traseul si in combinatie cu ceata, am mai pierdut marcajul, apoi am luat-o in sus la ghici pe ceva ce parea poteca. Am auzit fluiere si apoi ne-am intalnit cu un grup de concurenti de la 100k care cautau varful Omu. Ne-au spus ca ei vin de la Babele si ne-am dat seama ca am gresit traseul. I-am indrumat catre Omu ca tot veneam de acolo si stiam pe unde  trebuie s-o ia, si am parcurs o bucata de drum impreuna pana la acea bifurcatie si ii dam catre dreapta in jos. Voluntarul a zis bine pe unde sa o luam dar noi nestiind  zona  plus ceata, am luat-o aiurea. Acolo la bifurcatie ar fi fost bun un indicator/marcaj care sa spuna ca Pestera sau cursa de 50k e pe acolo. Rataceala asta ne-a costat vreo 25 de minute plus ceva oboseala.

Imi ajustez ritmul la cel al colegilor roman si ceh, Marius si Martin care  alergau mai incet, ca sa ramanem impreuna pana iesim din ceata. Pe masura ce coboram dispare ceata si avem vizibilitate mai mare si cand apare in raza vizuala Pestera, ii dau mai tare si ii las in urma pe colegi care imi multumesc. Coborarea de la Omu catre Pestera am facut-o preponderent in alergare si mi-a facut mare placere. Zona este foarte frumoasa si imi imaginez cum ar fi fost fara ceata. Trecem pe langa cascada Obarsia Ialomitei si furat de peisaj alunec si cad pe spate pe pietre. Nu stiu ce noroc am avut ca nu m-am ranit serios. Ma ajuta colegul sa ma ridic si dau la vale. La postul de realimentare,  dupa deja clasica faza cu numarul de concurs, mi se permite sa ma realimentez  (din nou  big Like pentru voluntari) si primesc indicatii incotro sa ma duc pentru 50k. Sunt la km 32, pana aici totul bine, nu ma doare nimic, dar mai e mult pana departe.  A urmat o bucata pe asfalt pe care m-am chinuit sa alerg usor (asemanatoare cu asfaltul de la inceputul buclei 3 la Ecomaraton), si apoi intram din nou in padure in urcare usoara. Urmeaza urcarea grea catre Saua Strunga pe care  o fac  la pas, deja sunt obosit. Imi dau seama de asta pentru ca dupa Saua Strunga urmeaza o portiune  de vreo 2 km da urcari si coborari usoare combinate, in mod normal alergabile dar acum… mai mult mers si  mai putina alergare. Tot acum natura se sincronizeaza cu prognoza meteo si incepe o ploaie usoara. Ma opresc sa-mi pun foita si imi spun ca daca ramane asa usoara ploaia, nu e mare baiu’. Dar in nici 5 min incepe sa toarne corespunzator. Si cu boabe de gheata. Inca nu imi este frig tare dar ma gandesc ca in curand imi va fi. Pana in Poiana Gutanu tot ce nu este acoperit de foita e ud fleasca. Calc apa in pantofi si incep sa tremur de frig. Mai am inca 13 km pana la finish. E rece ca gheata ploaia asta. Desi nu trece prin foita, raceala ei imi ajunge la piele. Incerc sa alerg mai tare ca sa ma incalzezc sa previn hipotermia dar picioarele sunt multumite cu ritmul asta si nu vor sau nu pot mai mult.  Deja incepe sa devina supravietuire treaba asta. Tot ce imi doresc e sa ajung  la finish.

Trec de Poiana Gutanu cu dintii clantanind si tremurand  bine de tot si odata cu intrarea in padure incep noroaiele serioase. De obicei calc precum pisica chiar si cand alerg, incercand sa nu ma murdaresc prea tare, dar acum era imposibil. Pur si simplu nu se putea evita mocirla. Ma resemnez cu asta mai ales ca am probleme mai serioase decat noroiul. Tremur cam tare pentru binele meu si ma tot gandesc (atat cat mai pot gandi) cum voi alerga inca 10 km in starea asta. Dar nu am de ales, dau inainte. Ritmul scade din cauza apei din pantofi si noroiului care imi  scade siguranta fiecarui plasament de picior mai ales pe coborari. Urmeaza cativa km de teren valurit prin padure. Ploua in continuu. Mai schimb cate o vorba cu alergatori pe care ii intalnesc pe parcurs. Vad un tip inalt in fata pe care il urmaresc inca dinainte de urcarea pe saua Strunga. In sfarsit l-am ajuns nici nu stiu cum, la ce pas are omul. Fiind un concurs la care vin multi straini si neavand cum sa-mi dau seama ce nationalitate este, zic intai ceva in engleza ceva,  el la fel, apoi mai vorbim 3 cuvinte si il intreb de unde este. Bucharest raspunde. Zi frate asa, spun eu razand, la care si el rade. De… engleza e internationala chiar si printre conationali. Mai uit putin de situatia nu foarte eleganta in care ma aflu. Imi zic, bine totusi ca nu am crampe, asta ar mai fi lipsit acum, sa nu pot sa ma misc in timp ce tremur ca varga. Deci se poate si mai rau.

Uite-asa ajung la km 50 unde intr-o poiana eu dau peste un post de hidratare si poteca da intr-un drum forestier. Dupa aspectul mai “civilizat” al peisajului imi spun ca mai am cel mult 2-3 km dar voluntarul de la post imi spune ca mai sunt doar 5. Sa innebunesc nu alta. Nu-mi mai trebuie nici apa, nici nimic. Imi pun muzica de rupt oase si iau forestierul la intrebari alaturi de cativa concurenti de la cursa de 20km. In scurt timp se transforma in asfalt  pe care daca s-ar fi mers inainte se ajunge in oras, dar surpriza, traseul o ia in dreapta  peste dealuri si coclauri. Mult noroi adanc iar si coborari abrupte. Asta-i piesa, joc dupa cum canta. Sunt cam slab pe coborari si multi din cei pe care i-am depasit pe urcari, acum trec pe langa mine pe coborari aruncand noroi in toate partile. Unii mai si cad. Nici eu nu scap si iau o tranta perfecta pe spate reusind sa pun un strat de noroi pe toata partea posterioara. Imi zic sa o iau mai usor sa nu-mi rup gatul cand mai am putin, dar  dupa inca vreo 500 m alunec iar si numai printr-o acrobatie executata pe pilot automat de corp reusesc sa raman in picioare.  Dau de sala de sport, acolo ma asteapta Daniel (m-am bucurat sa vad o fata cunoscuta) si de acolo  stiu ca mai e putin, dar in loc sa fie tot pe sosea, sunt directionat pe coasta dealului prin niste noroaie de nedescris, total nenecesar zic eu. Daniel alearga ultima bucata cu mine mai putin noroaiele alea crunte. Vad finish-ul, lumea striga si aplauda dar ma opresc inainte sa trec pe sub poarta. Nefiind inscris, nu avea rost sa fac asta si sa dau curs la discutii. Un senior care facea poze imi da o doza cu o bautura careia ii dau drumul pe gat precum cascada pe langa care am trecut. 

La foarte scurt timp dupa sosire simt o durere in spatele genunchiului drept si inca una in zona inghinala in partea dreapta. Pe prima o stiu ca am mai avut-o dar a doua e noua. Aproape ca nu mai pot sa merg, doar daca ridic genunchiul la piept durerea inceteaza. Ma tarai pana la masina si plecam la pensiune.

Cu tot cu rataceala de rigoare au iesit 54.6 km si s-au adunat 3780 m diferenta de nivel, toate in 9 ore si 20 de min de la start.  Daca as fost inscris, as fi iesit pe locul 72 din 248 concurenti. Desi nu pot spune nimic despre organizare pentru celelalte trasee, pentru cel de 50k pot spune ca:

  • posturile de alimentare de la Malaiesti si Pestera au fost bine aprovizionate si voluntarii de acolo au fost amabili sa ma lase sa iau cate ceva. La fel de bine organizat a fost si postul de realimentare de la finish.  Nu pot spune nimic despre postul de realimentare de la Omu ca nu l-am vizitat.
  • voluntarii de pe traseu, acolo unde erau, au dat indicatii bune, dar combinatia dintre ceata si necunoasterea traseului, au dus la niste incurcaturi
  • considerand ca multi vin in Bucegi pentru prima data, indiferent ca sunt romani sau straini, au fost 2 puncte pe traseu-Tiganesti, unde unde cred ca trebuia marcat suplimentar,  si bifurcatia mai jos de Omu unde iarasi nu era mare lucru de pus un marcaj
  • Stiu ca multi s-au ratacit mai ales noaptea, dar parerea mea este ca daca te prinde noaptea in cursa asta de 50 inseamna ca mai trebuie sa te antrenezi.  Totusi daca accepti la inscriere oameni fara sa  verifici ce curse lungi mai au, atunci organizatorii ar trebui sa isi asume si faptul ca pe unii ii va prinde noaptea pe acest traseu si niste benzi reflectorizante sau vopsea  ar fi fost indicate.

Despre atmosfera generala, pot spune ca in ciuda mediatizarii acestui concurs si a faptului ca e organizat de straini si pentru straini in principal, cu concursul romanilor, nu prea a fost atmosfera super. Adica de aia care a fost la finish la 2×2, Ciucas X3, MPC, Hercules…cu muzica si toate cele. Nu inteleg de ce nu a atras mai multi spectatori…In fine, asta e o chestie de preferinta personala  si nu organizatorica. Dar ca idee, la sosirea primului de la 100k, eram la finish vreo 15 oameni maximum.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s