Cum mi-am pierdut identitatea digitală și mi-am descoperit dependența de „online” pe insula Creta (III)

Aceasta este ultima parte din seria de 3 articole, în care am descoperit ce înseamnă să trăiești eliberat și în prezent.

Am găsit un camping unde am petrecut 2 nopți în siguranță deși acum nu mai aveam nimic care să merite furat. Am gustat puțin din ce înseamnă să fii liber, să nu trebuiască să ai grija lucrurilor, să poți sta pe plajă fără să te gândești la lucrurile tale. În camping mi-am întins hamacul între 2 măslini și ideea era să dorm în hamac, dar lângă mine se afla un cort mare stil cameră cu 4 paturi înăuntru, care era gol. Iarăși universul 🙂 Așa se face că am petrecut cele 2 nopți dormind confortabil în pat, protejat de insecte, free of charge. Mai greu era cu zgomotul incredibil de puternic făcut de niște insecte cu aspect foarte înfricoșător (daca nu-ți plac insectele; cred că erau cicade, dar poate greșesc), zgomot de care nu puteai scăpa nicicum, nicăieri. Deși erau peste tot judecând după zgomotul lor, erau foarte greu de observat datorită faptului că erau camuflate extraordinar de bine, având aceeași culoare precum copacii în care își trăiau scurta viață.

Plimbându-mă prin camping, am urcat pe niște scări deasupra clădirii administratorului, iar pe acea terasă era un coridor de vie și ce sa vezi? era plin de struguri negri, copți. Deci universul, da? Cât am stat în camping tot am mâncat struguri de acolo. Tot legat de mâncare (când ești în modul de supraviețuire, mâncarea e prioritară alături de adăpost, iar eu încă aveam acea stare), în timp ce exploram împrejurimile campingului, am găsit pe marginea unei străzi, un cactus imens plin de fructe. Am muncit vreo oră ca să culeg cam 1 kg de fructe coapte și apoi încă o oră ca să îmi scot cu penseta din degete perișorii aproape invizibili. Dar a meritat. În camping am cunoscut un cuplu care își făcuse tabăra de bază acolo și, pe lângă cortul lor amenajaseră mai multe acareturi care să le ușureze șederea de vreo 3 luni acolo. Aveau un aspect hippie, el cânta la chitară iar ea vocal și își ocupau sezonul cald cântând prin stațiunile litorale, baruri, terase, mutându-se după vreme și bunul plac. Cum trăiesc unii…

Elafonisi, plaja de sub stele și conectarea cu oamenii

Image result for elafonisi

Încet-încet, începeam să trec peste ce mi se întâmplase în urmă cu 2 zile. Așa că mi-am strâns casa și am plecat către a doua destinație, plaja Elafonisi, situată în partea sud-vestică a insulei. Ajung acolo după câteva ore, din autocare încep să curgă râuri de oameni și eu printre ei. Ne îndreptăm toți către plajă, în aer se simțea (pe lângă caniculă) nerăbdarea oamenilor de a atinge cu ochii una dintre cele mai frumoase plaje din Grecia. Dar prima dată nu ochii au avut parte de această frumusețe pământeană, ci camerele foto ale telefoanelor. M-am așezat pe nisip și am privit în jurul meu. Majoritatea făceau poze în toate direcțiile, selfie-uri în toate pozițiile, urmate probabil de postări pe rețele de socializare. Undeva, pe lângă mine, o tânără își stresa partenerul să îi facă poze pe un bolovan și nu era mulțumită defel de lipsa talentului fotografic al acestuia. El mai avea puțin și îi arunca telefonul în apă de nervi. Dar poza trebuia să iasă brici pentru că – nu-i așa? – prietenii virtuali trebuie să vadă unde este ea și cum se tăvălea pe bolovan. Privind în jur îmi dau seama că sunt unul dintre puținii care nu face poze dar în același timp îmi dau seama că dacă aveam telefonul, aș fi făcut exact ca ei (poate nu așa exagerat și clar mai puțin faza cu bolovanul). Adică aș fi făcut poze „pentru Facebook si posteritate” înainte să mă bucur cu toată ființa de ceea ce mă înconjoară. Astfel am  văzut și înțeles pentru a doua oară în ultimele zile puterea de modificare a comportamentului pe care o au rețelele de socializare și felul insidios în care s-au strecurat în mentalitatea  noastră.

I-am lăsat în legea lor și m-am bucurat de natură prin prisma noii mele situații. Am explorat plaja în toate direcțiile și am mers până la capătul micii peninsule, unde, pe un promontoriu mai înalt rezistau în arșița soarelui și în bătaia vântului, rămășițele unei capele. Ca și la Preveli, am făcut un pic de free climbing pe un perete de vreo 8 m plin de prize tăioase la baza căruia era o dună de nisip care mi-ar fi amortizat căderea… just in case.  Spre seară puhoiul de oameni pleacă pentru că nu ai unde să dormi pe plajă și nici nu e permis și, oricum, cam toți erau acolo în excursie de o zi. Cu toate acestea, spre extremitatea sudică a plajei, printre boscheți și tufe mari, am observat  vreo 2 rulote mici și un van VW Camper vechi. Decid să îmi petrec noaptea acolo printre tufe. Plaja este pustie odată ce pleacă turiștii comozi. Acum m-am putut bucura de un apus de soare superb peste ocean, pe o plajă pustie. Ca în filme, așa cum am visat mereu. Și toate acestea, fără să fac nici o poză, totul s-a înregistrat pe retină.

În timp ce rechiziționam un scaun de plajă ca să dorm pe el între tufe, am găsit o pungă  nedesfăcută de snacks-uri, ceea ce a picat bine în lumina planului care urma să se desfășoare, dar despre care încă nu știam că avea să se întâmple. În seara aceea am cunoscut o gașcă de oameni care stăteau la cort pe lângă mine (sau mai bine zis, eu mi-am pus patul lângă ei) și m-au primit în jurul focului lor. Era o gașcă pestriță compusă dintr-un austriac care stătea în acel VW Camper, un tip din Libia, vreo 2 femei din Grecia, un cuplu din Cipru și încă 2 persoane pe care nu mi le amintesc. Le-am povestit ce mi s-a întâmplat și am primit încurajări în loc de păreri de rău. Mi-au povestit greutățile prin care au trecut și experiențele lor: fraților, viața bate filmul, iar poveștile unora dintre ei ar fi fost un bun subiect de film. Câte potențiale filme stau ascunse în poveștile de viață ale miliardelor de oameni care populează Pământul! Am împărțit mâncare, au cântat la chitara și acolo, la lumina focului, sub cerul unei nopți de august, înconjurat de străini, am descoperit ce înseamnă să te conectezi cu oamenii și natura. Deși erau străini la propriu, atunci nu-mi erau străini. A fost așa cum ar trebui să trăim toți. Austriacul mi-a dat un sac de dormit total neadecvat pentru căldura de afară (era unul cu puf pentru expediții :D) dar care și-a servit scopul și am dormit sub cel mai fantastic cer pe care mi-a fost dat să-l văd.

Plaja ascunsă și dunele dintre ienuperi

Related image

A doua zi austriacul mi-a spus despre o rezervație naturală de ienuperi bătrâni care cresc pe dune de nisip alături de o plaja cu nisip fin, unde ajung puțini oameni,  accesul nefiind foarte facil pana acolo. Trebuie să îți cari toate cele necesare întrucât nu găsești nimic acolo, deci este pentru cei care vor să fie cu adevărat acolo. Și eu voiam. Mai aveam 0.5 kg de arahide coapte, 6 banane, 6 piersici și punga aceea cu snacks găsită pe scaunul de plajă, care acum a devenit foarte valoroasă. Ne-am luat rămas bun, am luat 4 litri de apă și am pornit într-acolo cu gândul să stau cât mă țin proviziile. Nu a fost ușor să parcurg terenul accidentat cu 15 kg în spate dar răsplata a fost peste măsura efortului. Mi-am întins hamacul în interiorul unul ienupăr ale cărui ramuri creșteau divergent de la rădăcină și m-am dus în lume. Lumea, în acest caz, e un loc unde apele cristaline ale Mediteranei, care spală o plajă cu nisip fin, întâlnesc dune de nisip pe care cresc specii de ienuperi bătrâni, cu trunchiuri și ramuri contorsionate de trecerea timpului. Este primul loc unde am văzut și mers pe dune de nisip, nu mari precum cele din deșerturi evident, dar totuși dune.

Erau și corturi acolo, puse din loc în loc în așa fel încât senzația de intimitate se păstra, iar corturile erau populate mai ales de tineri și toți cei de acolo respectau natura și pe ceilalți.  Acolo poți face nudism dacă vrei, alături de oameni care nu fac asta; acolo am încercat și eu pentru prima dată. Este incredibil ce senzație de libertate îți poate da lipsa totală a hainelor. Pare greu de crezut, dar diferența dintre a avea sau nu un slip de baie pe tine este mare. Ce să mai spun despre peisaje, cerul văzut noaptea… Fără griji și obligații, în lumina recentelor experiențe trăite și a oamenilor cunoscuți, am reușit să simt libertatea și să trăiesc în prezent. Pentru că oricum altceva nu era. Hamacul, nisipul, apa și copacii au fost prietenii mei. Am stat 2 zile acolo, atât cât m-au ținut mâncarea și apa (deși am tras de ele cât am putut) și in dimineața celei de-a treia zile a trebuit să plec, dar nu aș fi plecat de acolo. Următoarea oprire, Balos.

Laguna Balos, locul unde este în regula să te lași copleșit de măreția naturii

Related image

Prind ultimul autobuz către Kissamos, orașul de unde se  pornește către plaja Balos. Nu reușesc să mă înțeleg bine cu șoferul ca să mă anunțe din timp unde trebuie să cobor ca să fiu cât mai aproape de oraș și după ce mă lasă în afara lui, din grabă, uit în autobuz pălăria găsită la Preveli. Mi-e necaz că îmi plăcea… asta e. Fac autostopul ca să ajung în oraș dar e greu, nu opresc oamenii pe aici. După o ora mă ia un tip  de treabă și îmi spune că a oprit pentru că și el a fost în situația mea și știe cum e, așa că încearcă să ajute când poate. Îmi restabilește încrederea în umanitate. Găsesc un hostel ca să petrec noaptea și dimineața devreme o tai pe jos către Balos cu o gentuță mică doar cu prosop, apă și ceva fructe pentru că sunt 15 km până acolo și nu este transport în comun. That sucks dar asta e. Laguna Balos este o regiune protejată, inclusă în Proiectul “Natura 2000” și este interzis să dormi acolo peste noapte. Acum pe bune, chiar e :).

O creastă desparte laguna de drumul de acces și cât mergi pe el nu vezi decât apele golfului Kissamos pe dreapta. Odată ajuns în parcare, urci puțin și deodată ți se dezvăluie una din cele mai frumoase priveliști posibile. Pur și simplu ți se taie răsuflarea (mai ales daca ești obosit după 15 km, din care cam jumătate sunt în urcare 🙂 ). Imediat am ajuns la o belvedere de unde coboară către plajă o potecă sinuoasă. Acolo un cuplu din Spania m-a rugat să le fac poze și am livrat material profi 🙂 Era atât de cald că mă topeam și regretam că nu am pălăria. Cum stăteam răstignit pe balustrada din pietre sorbind peisajul, văd undeva mai jos o pălărie. Se pare că universul m-a auzit și, incredibil, mi-a dat ce aveam nevoie. Era o pălărie de paie simplă și cam mare, dar era ceea ce îmi trebuia. Înarmat cu ea, cobor către plajă. Arunc tot ce am pe mine și intru în apă să mă răcoresc. După ce îmi iau doza de urgență, îmi găsesc un loc mai retras și mă las la pielea goală. Am niște apă, câteva fructe și o priveliște priceless. Experimentez din nou acea senzație dulce de libertate și de comuniune cu tot. Am traversat limba de nisip care desparte laguna de mare, și am urcat preț de 10 min poteca de pe insula care se înalță din mare până la o bisericuță închisă, apoi am dat o tură în jurul lagunei, m-am mai bălăcit puțin și am făcut plajă gol.

Mi-am dat seama că s-a făcut ora 16, ora de plecare, când am văzut că oamenii au început să părăsească plaja. Le urmez exemplul si o iau din loc  pentru că aveam de mers înapoi tot atât cât am făcut la sosire doar că acum la vale. Eram destul de obosit și din nou, universul mi-a oferit o mână de ajutor sub forma unui cuplu de pensionari suedezi care m-au dus cu mașina până la hostel. Cere și ți se va da, dar numai daca ești în acord și pe aceeași frecvență cu totul. Prind ultimul autobuz către Chania, petrec această ultimă noapte  în camping, tot la „cortul-hotel” și a doua zi sunt în avion către casă.

Cam asta a fost experiența mea pe insula Creta. Am făcut o călătorie în interior și am descoperit că viața înseamnă mai mult decât ceea ce trăiam în cotidian. Am pierdut lucruri, dar am câștigat ceva de neprețuit. Am realizat ce impact avea asupra mea mediul online și faptul că eram într-un fel prizonierul lui. Și totodată am văzut și cum este să nu mai fiu prizonierul acestuia și cum e să trăiesc liber de atașament față de lucruri. Am înțeles că în extensia mea virtuală pe FB nu eram întru totul eu cel autentic, ci o proiecție a imaginii mele despre cum aș vrea să fiu perceput de ceilalți. Aș fi vrut să imortalizez aceste momente frumoase? Da, cu siguranță. Dar poate că dacă aș fi făcut asta s-ar fi pierdut ceva din magia momentului.

Like, Share & Subscribe dacă ți-a plăcut!

Advertisements

Cum mi-am pierdut identitatea digitală și mi-am descoperit dependența de „online” pe insula Creta (II)

Timpul petrecut la Preveli a fost scurt dar intens și plin. Am venit de acolo cu dorința de a explora mai mult, de a încerca lucruri noi, de a trăi mai intens și mai altfel… Cu acest gând și această dorință ascunsă am încheiat ziua.

Îmi pun telefonul la încărcat în bateria externă și îl pitesc sub niște haine lângă mine, închid rucsacul și îl pun la picioare. Mă uit în jur, linişte şi pace. Adorm cu urechile scăldate de sunetul valurilor sparte și cu ochii la stele. Am ceva vise zbuciumate și bizare, prevestind parcă ceva. Mă trezesc și văd deranjul din lucrurile mele. Deja intuiesc ce s-a întâmplat, dar până nu verific totul nu vreau să cred că e adevărat. Mda… am fost furat cu stil și clasă, fără să simt sau să aud vreo ceva. Telefonul a plecat la plimbare cu tot cu bateria atașată, tableta lipsește la pontaj, iar boxa portabilă (cu încărcare solară) va bucura urechile altcuiva cu sunetele ei. Simt cum mă cuprinde panica, cum se infiltrează în mine precum apa în cele mai mici crăpături, apoi îngheață și sparge totul. Din fericire cardul scăpase, mai aveam niște bani și mă bucur că a ratat frontala. Dauna totală este de vreo 800 de euro. Încerc să fac abstracție de valoarea lucrurilor și mă gândesc ce o să mă fac fără telefon. Ahh!  Am în el 2 cartele cu abonamente, cel personal și cel de serviciu și telefonul nu era blocat. Încerc să trec peste panica inițială, să mă calmez un pic. Ușor de spus…

No, asta e. Știu că în cazuri de genul ăsta poliția nu are ce face, e aproape imposibil să mai dai de urma lucrurilor furate. Trebuie să iau lucrurile pe rând și primul lucru este să închid abonamentele. La naiba, măcar daca aveam un PIN sau ceva blocaj la telefon, dar stupid me, nimic… credeam că așa ceva nu mi se poate întampla mie, doar pentru că nu am pățit-o până acum. Strâng în grabă culcușul cu ghinion și mă îndrept către civilizație unde dau de un bar nonstop. Găsesc acolo un tip care aproape dormea. Îl trezesc, nu-mi pasă, am nevoie de telefonul lui. Îi povestesc ce s-a întâmplat și îmi dă telefonul, oarecum reticent. Trimit mail în țară ca să îmi blocheze abonamentele și apoi mă lovește. Toate conturile mele, 2 adrese de mail, FB,  contactele și ce naiba o mai fi fost, toate sunt neprotejate. Încep un maraton contratimp pentru schimbarea tuturor parolelor. Activitatea asta mă ține în priză și îmi ocupă mintea. Termin pe la 3 dimineața, sunt obosit, am ochii roșii și in interiorul meu o furtună este în plină desfășurare. Mulțumesc omului, îmi iau rucsacul și plec in noapte. (OK, sună romantic, dar chiar era întuneric.) Măcar am lumină. Nu știu unde să mă duc, întâmplarea asta mi-a zdruncinat încrederea în oameni, în locuri, în viață, mă simt pierdut și fără rost. Petrec restul nopții într-o capelă deschisă nonstop aflată pe un promontoriu lângă mare. Adorm greu gândindu-mă la ce voi face.

Related image

Cum a ajuns lumea virtuală, stocată pe servere, să ne acapareze atât de mult fără să ne dăm seama? Cum am ajuns să trăim mai mult ca să producem „material” pentru universul virtual? Omul modern a început să își creeze o identitate digitală în mediul online în momentul în care s-au intersectat 3 factori: internetul mobil a devenit foarte accesibil oamenilor ca preț și acoperire geografică; au apărut diverse platforme de socializare și mesagerie; telefoanele inteligente au devenit accesibile la scară largă. Acum avem cel puțin o adresă de mail, folosim cel puțin 2 platforme de mesagerie pentru comunicare rapidă, suntem prezenți măcar pe Facebook unde postăm  frânturi din viață, activitățile și gândurile  noastre (deși acum  majoritatea activează pe mai mult de o platforma de socializare). Tot ceea ce aruncăm în lume pe aceste platforme împreună cu toată interacțiunea și feedbackul  pe care îl primim și lăsăm acolo, conturează practic profilul personalității noastre, dar mai important, al imaginii despre sine pe care o proiectăm online. Această imagine despre sine este ceea ce vrem să vadă ceilalți despre noi și nu reflecta întotdeauna cu fidelitate cine și cum suntem de fapt.

Dimineața ies pe malul mării să îmi adun gândurile.  În mod normal, acum aș fi verificat mailuri, newsfeed-ul, comentariile la postările din ziua precedentă, chat-uri, dar în situația de față nu aveam ce verifica. Nici nu știu cât e ora. Simțeam că mi-a fost furată identitatea sau ceea ce credeam că este identitatea mea. Umblam ca o umbră de colo până colo, purtat parcă de vânt și nu știam ce să fac. Mai rău, simțeam că nu mai știu cine sunt (daca am știut vreodată). Acela a fost momentul în care am început să realizez cât de mult se împletise persoana mea fizică cu universul online, atât de mult, încât după ce am rămas fără el, parcă nu mai eram eu. Și nu mi-a plăcut deloc asta. Nici dacă mi s-ar fi furat pașaportul și buletinul nu m-aș fi simțit așa. Pentru că actele astea nu spun nimic despre mine, pe când lumea digitală cu care interacționam prin telefon, spune ceva despre mine. Toate preferințele mele, gânduri și reflecții trimise în eter, imagini cu locurile în care am fost, toți oamenii pe care îi cunosc, toate mesajele mele,  toată această extensie a mea în mediul virtual, constituia identitatea mea construită de-a lungul anilor. Era într-un fel o variantă a mea, una îmbunătățită artificial probabil, pe care o pierdusem. Poate că vi se pare hilar ce spun acum,  poate vi se pare că exagerez. Cum adică să te simți așa doar pentru că ți-au fost furate niște lucruri? Dar asta simțeam. Trecând peste valoarea financiară a pierderii, mai importantă era legătura mea cu eul meu virtual, iar interfața dintre persoana mea fizica și cea virtuală dispăruse. Pierdusem o parte din mine, una importantă sau cel puțin așa credeam.

Trecuseră 5 sau 6 zile din cele 14 cât era programat să stau acolo. Nu mai aveam nici un chef de vacanță, mă gândeam să renunț și să mă întorc. Mi se părea că nu mai are nici un sens să fiu acolo. Duceam mâna la buzunar după telefon din când în când doar ca să constat că nu am ce verifica. Eram înconjurat de locuri foarte frumoase și totuși nu puteam să îmi regăsesc starea de bine. Intrasem fără să vreau în modul de supraviețuire, simțurile și atenția erau mai ascuțite, eram cu ochii-n patru după orice mi-ar fi putut fi de folos în situația mea. Desigur, era o reacție primitivă, nejustificată, (deoarece nu eram în nici un pericol imediat), venită din creierul reptilian, care a trezit simțuri și instincte adormite de viața comodă la oraș. Și cum mă frământam așa, dintr-o dată a apărut un gând: „Eu Nu sunt suma lucrurilor mele. Nu lucrurile mă definesc. Mă eliberez de atașamentul față de aceste lucruri și le las să plece din viața mea așa cum au venit”. Umblând pe plajă de colo-colo, am început să repet mantra asta în gând  dar și cu voce tare  (când nu mă auzea nimeni) și am repetat-o de sute de ori toată ziua aceea. Probabil, dacă mă auzea cineva, ar fi zis că sunt vreun nebun (probabil așa și arătam, cu privirea rătăcită, bombănind ceva de unul singur), dar nu-mi păsa. Tot cutreierând linia de coastă, am găsit un smochin cu fructe mari și dulci și l-am considerat un dar din partea universului.

Și atunci mi-am spus: „Ceea se s-a întâmplat, s-a întâmplat. Nu pot schimba nimic din toate acestea, dar pot să-mi controlez reacția la ceea ce mi se întâmplă. Reacția mea produce suferință, atașamentul produce suferință”. Am hotărât să îmi continui vacanța în ciuda celor întâmplate. Mi-am spus, daca tot sunt aici, aș putea foarte bine să mă bucur de ceea ce am și de aceste locuri. Ceea ce am și făcut. Nici nu bănuiam că aveam să  descopăr ce înseamnă să trăiești în prezent cu adevărat.

Partea a treia în curând…

Like, Share & Subscribe dacă ți-a plăcut! 

Cum mi-am pierdut identitatea digitală și mi-am descoperit dependența de „online” pe insula Creta (I)

Acum 5 luni și ceva mi-am dezactivat contul de Facebook. De la începutul anului 2018 și până de curând nu am mai scris nimic pe blog. Tot atunci a fost și ultimul clip încărcat pe Youtube. După o pauză de mai bine de 1 an, am scris recent un articol mai mult ca exercițiu, să văd dacă mai știu să scriu (adică să creez un material, să scriu încă nu am uitat 🙂 ). În ultimii 2 ani am trăit câteva experiențe care au avut impact asupra mea și care m-au determinat să pun sub semnul întrebării prezența mea online. În acest articol voi vorbi despre prima dintre aceste experiențe iar ceea ce urmează este un amestec între subiectul din titlu, un jurnal de călătorie succint și relatarea experiențelor trăite acolo. Da, știu, e cam amestecat dar citindu-l veți înțelege de ce a ieșit așa. Sunt multe de povestit așa că îl voi împărți în 3 părți și cred ca este o lectură interesantă. Dar nu contează prea mult asta pentru că sincer, îl scriu mai mult pentru mine, acum, până nu uit prea mult din aceasta călătorie. Voiam să fac asta demult însă doar acum mi-am regăsit dorința de a împărtăși experiențele trăite.

Am intrat pe FB undeva prin 2008 deoarece mergeam pe munte și unii prieteni tot mă întrebau pe unde am mai fost, ce am mai făcut, îmi cereau poze, etc. Pe atunci Yahoo messenger era cea mai folosită cale de comunicare și partajare de informații online. Ca să îmi ușurez munca aceasta de împărtășire, mi-am făcut cont pe FB. De atunci activitatea mea acolo a tot crescut și maximul a fost în perioada 2012-2016 când  eram destul de activ pe mai multe paliere: alimentație și etică vegană, ciclism, alergare, ieșiri pe munte, activități sportive și recreative în general. Aș putea spune că ajunsesem să petrec pe FB aproximativ 3 ore cumulat pe zi și asta pentru mine este dependență. Nu intru aici in detalii despre cum funcționează bucla de validare socială a rețelelor de socializare și cum creează dependență prin ciclul postare-feedback, cum ne fac nefericiți prin compararea cu alți oameni (sau mai degrabă cu varianta lor online), cum contribuie la modificarea comportamentului și psihicului, creând astfel un potențial de manipulare a oamenilor, ce se întâmplă cu toate informațiile pe care le postăm, si cum deținătorii rețelelor de socializare monetizează aceste informații, transformându-ne în ținte pentru campanii publicitare și apoi în piață de desfacere pentru produse. Informații despre toate aceste aspecte se găsesc pe internet. În schimb o să vă povestesc despre cum am ajuns să îmi dau seama de toate astea.

Preveli, plaja cu palmieri și povești de viață necunoscute

În vara anului 2017 am plecat cu rucsacul în spate pe insula Creta pentru 2 săptămâni, în ceea ce speram să fie cea mai frumoasa vacanță din viața mea de până atunci. Aveam în plan să merg la 3 dintre cele mai frumoase plaje de pe insula (Preveli, Elafonisi și laguna Balos), să dorm pe plajă și în hamac sub cerul liber, să cutreier diverse locuri fără să fiu legat de vreun hotel. Am petrecut 2 sau 3 zile pentru acomodare cu împrejurimile într-o stațiune de lângă orașul Chania. La hostelul unde am stat am cunoscut un finlandez și am început să umblăm împreună. El m-a dus la un loc aflat undeva lângă plaja unde era un fel de piscină naturală mai adâncă în mijlocul unui platou cu apă mică protejată de valurile mării printr-o bariera de stânci. Am petrecut o zi cu el după care, aflând că nu are nici un plan, i-am propus să vină cu mine la prima plajă unde îmi doream sa ajung, Preveli. Tot aveam o cameră rezervată acolo și persoana care ar fi trebuit să vina cu mine nu a mai ajuns, așa că, de ce să se piardă? Finlandezul, pe nume Arto, a acceptat și am pornit către prima destinație. Mi-a povestit câte ceva despre viața în Finlanda, despre depresia generalizată în care trăiesc  mulți oameni acolo (probabil din cauza perioadelor lungi fără soare), despre nopțile lungi și „pasiunea” pentru alcool a multor finlandezi. Într-adevăr, Arto bea bere după bere cum beau eu apă. Dar e un tip fain.

Ca să ajungem acolo, am traversat insula și am fost martorii unor peisaje care-ți tăiau răsuflarea. Preveli este unul dintre cele 2 locuri din Europa unde cresc palmieri în mod natural (celălalt fiind Vai, aflat în estul insulei Creta) și singurul din Europa unde se regăsesc în același loc plaja, marea, un defileu înalt, impresionant prin care curge un râu care se varsă în mare tăind plaja, și de-a lungul căruia cresc palmieri. Impresionant, nu?  Acolo aveam rezervare pentru 2 zile la singurul motel de pe malul mării, într-o cameră care avea o vedere către plajă și una către partea din spate a motelului, spre un canion dinspre care băteau vânturi fierbinți și uscate. De altfel, cam așa este aproape toată partea sudică a insulei, arsă de soare, biciuită aproape nonstop de vânturi puternice, cu vegetație deșertică. Arto a stat cu mine doar o zi și apoi s-a întors deoarece avea avion către Finlanda peste o zi. În seara dinaintea plecării, l-am introdus in lumea hamacelor și ne-am relaxat amândoi în ele pe malul mării, vorbind despre lume și viață, cu ochii la stele. Clar, omul a fost impresionat. A zis că își ia hamac :).

Preveli este un loc minunat, pare o construcție artificială în care omul a îngrămădit un amestec de peisaje și climate diferite. Plaja principală este separată de motel printr-un deal care trebuie urcat și coborât. Am petrecut acolo 2 zile pline, tolănit pe plajă, răcorindu-mă în marea Mediterană și am explorat păduricea de palmieri. Am mers în amonte prin râul cu apă dulce de la vărsarea lui în mare, unde este mai lat și curge leneș, până unde se îngustează mult și devine rapid ca un râu de munte, înțesat de bolovani imenși, iar accesul de-a lungul lui nu mai este facil, necesitând ceva aptitudini de canyoning. Am explorat defileul pe ambele maluri printre palmieri și mi-am împlinit visul de a sta în hamac fix pe malul mării și apoi între 2 palmieri pe malul râului, cu vedere către pereții magnifici ai defileului. M-am cățărat pe un perete de stâncă de vreo 10m înălțime cu o morfologie mai prietenoasa cu pielea (acolo stâncile sunt foarte tăioase), dar stânca asta avea colțuri mari, deci pericolul nu era foarte mare, deși la baza ei nu era decât stâncă, deci oarecum riscant, în cazul unei căderi. Apoi am urcat un versant înalt pentru a ajunge deasupra defileului și am mers în paralel cu râul până când terenul începea să coboare și părea că mă apropii de izvorul râului.

Partea aceasta de deasupra defileului este complet deșertică, cu ciulini uscați și vânturi de aproape 100 km/h unde păstrarea poziției verticale necesită eforturi serioase. Am explorat Canionul Rândunelelor care este în spatele motelului. M-am simțit acolo ca pe o altă planetă: îți auzi pașii pe nisip, iar liniștea sinistră e întreruptă din când în când de chemările rândunelelor. Seara celei de-a doua zile am încheiat-o cu vreo 2 ore petrecute în hamac, între 2 pini bătrâni și întortocheați ca bonsaii, privind cerul înstelat. În afară de câteva lumini de la motel, este întuneric acolo, iar cerul nopții este absolut magnific. Pe plajă am găsit o pălărie foarte faină, probabil suflată de vânt de pe capul cuiva, și cum nu aveam chiar îmi făcea trebuință. După-amiaza turiștii încep să plece, iar spre seară plaja rămâne pustie. E ceva minunat să poți să te bucuri de bucățica asta de natură fără sute de turiști în jur. Ultima noapte acolo am petrecut-o în urletul turbat al vântului care se pornise fără nici un avertisment purtând praf și nisip dinspre interiorul insulei către mare  (chiar și cei de la motel spuneau că așa ceva mai rar au văzut). Am înregistrat cu telefonul crâmpeie din ce am văzut și ce am făcut, dar înregistrările nu surprind decât parțial frumusețea locurilor.

La Preveli locuiau pe plajă, dacă pot spune așa, 5 oameni: o femeie singură la vreo 40 și ceva de ani, pe chipul căreia erau imprimate semnele unei vieți nu tocmai ușoare, dar care păstrase ceva din alte vremuri;  un tip cu păr rasta a cărui parteneră lucra în cel mai apropiat oraș și venea la el în fiecare zi după serviciu. Trăiau din suveniruri pe care le făceau din scoici, pietricele, lemn, pene (nu știu de unde aveau penele) și le vindeau turiștilor. Nu știu dacă vindeau suficient cât să se întrețină. Aveau aspect destul de neîngrijit (după standardele noastre, ale orășenilor), arși de soare, dormeau pe plajă și toate posesiunile lor erau într-un rucsac. De cealaltă parte a dealului, unde este motelul, pe un colț de plajă, străjuit de stânci pe 2 părți și cu deschidere la mare, aveau amenajat „dormitorul” un cuplu format într-o rusoaică și un grec. Mi-au spus cum s-au cunoscut, cum ea a lăsat cariera la nush ce firmă din Moscova, doar o mică parte din povestea lor. Am aflat că trăiau acolo mare parte din an, cât le permitea vremea, el pescuia cu sulița scufundat sub apă și vindea peștele la motel, unde ea mai ajuta uneori, tot ei fiind „responsabili” cu salubrizarea plajei, iar pentru asta primeau câte ceva de la turiști, în schimbul simbolic al unei cărți poștale. Pare boem, știu, dar cred că ceea ce vedeam eu din exterior, viața asta simplă și liniștită, nu surprinde și greutățile sau lipsurile traiului zilnic. Am rămas surprins de simplitatea vieții lor, însă rămâne un mister pentru mine dacă au ales-o voluntar sau forțați de soartă. Nu știu dacă erau fericiți sau împăcați cu viața asta. Poate că e la fel ca la noi, oamenii orașelor… sunt zile când ne iubim viața, iar în altele o detestăm… M-am întrebat dacă eu aș putea trăi așa… Nu am un răspuns clar nici acum, dar probabil că nu. Sau cine știe…

Am plecat din Preveli cu un amestec de sentimente, nu neapărat bune sau rele, doar diferite. Uneori frumusețea este tulburătoare, ca și unii oameni pe care îi întâlnești. Toate astea lasă o amprentă în noi, ceva care dăinuie în timp, peste ani. Am ajuns seara în stațiunea litorală de lângă Chania și mi-am propus să dorm pe un colț de plajă mai retrasă care de obicei nu vede mulți oameni, mai ales noaptea. Nu știu ce m-a făcut să mă trezesc în mijlocul nopții dar am văzut că rucsacul este desfăcut. Am făcut recensământul  lucrurilor și am constatat că am fost furat.

Va urma…

Un scurt montaj cu ce am reușit să salvez înainte ca telefonul să își schimbe proprietarul.

Like, Share & Subscribe dacă ți-a plăcut!

Să fie lumină!

Lumina pe munte și în alte activități outdoor

Related image

 

Cred ca toți știm cât de importantă este lumina după apusul soarelui. Dacă în mediul urban nu simțim nevoia să purtăm o lanternă cu noi grație iluminatului public, situația este alta odată ce părăsim orașul sau comunitățile locuite. În natură, departe de „civilizație”, când orizontul ascunde soarele, trebuie să avem o sursă de lumină artificială. Acesta nu este un articol tehnic, ci unul cu caracter general, util pentru cei care nu sunt familiarizați cu acestea.

        Când vorbim despre surse portabile de lumină, nu toate lanternele sunt identice. Pe munte sau în oricare alt mediu outdoor, lanternele care se fixează pe cap cu ajutorul unei benzi elastice sunt mult mai practice decât lanternele ținute în mână. Avantajul practic este dat de faptul că în aceste medii avem nevoie de ambele mâini pentru diversele activități pe care le facem după căderea întunericului: montarea unui cort, citirea unei hărți, pregătirea focului, a mâncării, etc. Toate aceste lucruri ar putea fi făcute și cu o mână în timp ce lanterna ne ține cealaltă mână ocupată, dar asta îngreunează mult lucrurile, și toți vrem să simplificăm și să ușurăm lucrurile, iar acest lucru este cu atât mai important în natură.

        Să vedem care sunt criteriile (personale) pe care trebuie sa le îndeplinească o frontală ca să fie un accesoriu de încredere în natură:

  • Să fie de bună calitate sub aspect constructiv-funcțional – nu vrei să se defecteze când ai cea mai mare nevoie de ea, de aceea ar fi bine să iei una de la un producător de încredere. (ex. Petzl, Black Diamond, Fenix, Nitecore, etc). O lanternă frontală de calitate durează mai mult și funcționează mai bine decât un produs mai slab calitativ, scutindu-te de frustrări și de achiziționarea alteia pe motiv că s-a stricat sau că nu ești mulțumit de ea. În plus, vei întâlni în ieșirile tale în natura tot felul de situații în care calitatea superioară a echipamentului din dotare va face diferența dintre o experiență plăcuta în natură și una mai puțin plăcută, ca să nu merg mai departe cu firul logic.
  • Să fie rezistentă la apă– se poate întâmpla să te prindă și ploaia când e întuneric, și știm ce se petrece cu electronicele care sunt expuse la apă. Aș spune că acest aspect este absolut necesar la o lanternă frontală destinată activităților în natură. Există și frontale complet impermeabile pentru activități subacvatice.
  • Să fie suficient de luminoasă – încât să poți vedea nu doar în proximitate, dar și la distanțe mai mari. Între situațiile în care avem nevoie de un flux luminos mai puternic ar fi căutarea marcajelor, parcurgerea traseelor de creastă, etc. Luminozitatea se măsoară în lumeni și cu cât este mai mare cifra, cu atât intensitatea luminii și raza de acțiune a fascicolului este mai mare. Precizez că acum mă refer la becuri LED deoarece această tehnologie de iluminare este cea mai eficientă și, deci, folosită cel mai des. O frontală cu luminozitate cuprinsă între 200-300 lumeni este suficientă pentru majoritatea activităților obișnuite în natură. Deși more is better, ar trebui să evităm să cădem în capcana alegerii de echipamente ultraspecializate, care pe lângă prețul foarte mare, au capacități tehnico-funcționale pe care mulți nu le vor folosi la adevărata valoare prea des.
  • Să aibă o autonomie suficientă –La întrebarea „cât ține bateria?”, răspunsul nu este unul singur. Autonomia frontalei depinde de capacitatea bateriei și de intensitatea fluxului luminos pe care alegem la un moment dat și durata de timp pentru care folosim. De obicei, frontalele au cel puțin 3 niveluri de iluminare: mic, mediu și puternic. Deja cred că devine clar că bateria va dura mai mult pe setarea „mic” și mai puțin pe setarea „puternic”, la fel cum și o capacitate mai mare a bateriei va conduce la o autonomie mai mare pentru orice treaptă de iluminare folosim. De asemenea, capacitatea bateriei influențează și greutatea frontalei.
  • Să nu fie prea grea un factor important în utilizarea frontalei este greutatea ei. Dacă este prea grea, atunci va trebui să strângi destul de tare banda elastică, lucru care, pe lângă faptul că produce disconfort, s-ar putea ca tot să nu asigure fixarea ei sigură pe cap. Ar fi foarte neplăcut să îți cadă frontala de pe frunte în timp ce alergi, sari peste un obstacol sau stai cu capul în jos (da, știu. De ce ar sta cineva cu capul în jos noaptea? Nu știu, dar poate că sunt unii :D), ca să nu mai spun că ar fi chiar periculos să îți cadă  sursa de lumina în timpul oricăror mișcări energice. Personal, cred că o frontala până în 100 gr este ușoară, între 100-150 gr e perfect acceptabilă, iar dacă are peste 200 gr poate fi considerată ca fiind grea. Greutatea depinde de caracteristicile generale ale frontalei: luminozitatea, materialele și soliditatea ei sau capacitatea bateriei.
  • Să aibă o sursă de lumină roșie – de obicei reprezentată de un LED roșu. Lumina roșie este foarte utilă noaptea când ai nevoie de lumină doar în imediata apropiere, când nu vrei să deranjezi alte persoane punându-le „farul” în ochi. În întuneric ochii noștri se adaptează la noul nivel de lumină scăzută, iar lumina puternică scoate ochii din această stare, pe când lumina roșie este aproape neutră din acest punct de vedere, conservând capacitatea ochilor de a se adapta la întuneric. Exemplu practic: stai noaptea afară și admiri cerul iar la un anumit moment vrei să cauți ceva în rucsac, poate o gustare. Daca aprinzi frontala cu lumină albă puternică, ochii tăi vor fi scoși imediat din starea de adaptare, necesitând apoi o altă perioadă de timp pentru readaptare, pe când folosirea luminii roșii nu face asta, furnizând totuși suficientă lumină ca să ne facem treaba.
  • Să aibă o construcție ergonomică – deoarece va fi purtată pe cap, toate părțile frontalei aflate în contact cu capul trebuie sa fie realizate din materiale adecvate, neiritante, comode, care să poată absorbi transpirația. Presiunea exercitată de banda elastică trebuie să fie suficientă pentru a ține frontala într-o poziție fixă pe cap în timpul activităților mai energice (deplasare pe teren accidentat, alergare, etc), dar în același timp să nu exercite prea multă presiune devenind inconfortabilă. De obicei frontalele au un sistem de reglare al gradului de strângere, care poate fi diferit de la un producător la altul.
  • Factorul X este o caracteristică suplimentară a cărei prezență ne ușurează mult interacțiunea cu frontala și implicit activitățile, dar fără de care o putem folosi fără probleme, satisfăcând toate condițiile de funcționare într-un mediu dat. Un astfel de exemplu ar fi prezența unui senzor de proximitate care reglează puterea și tipul fascicolului folosit, funcție de apropierea sau depărtarea la care se află obiectul vizat. Atunci când privești noaptea harta ca să găsești traseul, frontala va reduce intensitatea fluxului luminos și va crește unghiul de dispersie al acestuia atât ca să poți citi harta și nu mai mult, iar atunci când privești în față va crește intensitatea fluxului luminos și va folosi un unghi de dispersie mai mic cât să vezi cel mai apropiat obiect vizat de senzorul de proximitate. Această caracteristică adaptivă va conserva energie când privești în apropiere și nu ai nevoie de multă lumină, dar va oferi suficientă lumină cât să vezi bine când privești mai departe, și bonusul este că toate acestea se fac automat, fără să fie necesară intervenția utilizatorului. Odată ce a fost pornită, este cu adevărat o frontală  hands-free.

      Mai este un aspect de luat în calcul și anume tipul sursei de alimentare care poate fi un acumulator reîncărcabil sau baterii de unică folosință. Pentru a nu cumpăra și arunca mereu baterii, lucru cu impact negativ asupra mediului, putem alege din start o frontală cu acumulator și încărcare prin cablu USB. Avantajul este că eliminăm problema bateriilor aruncate și putem reîncărca acumulatorul frontalei la priză, de la laptop sau cu o baterie portabilă, ori de câte ori vrem.

          Acestea fiind spuse, în practică ar trebui să alegem o frontală în funcție de tipul de activități pe care plănuim să îl facem, mediul în care o vom folosi și suma pe care suntem dispuși să o cheltuim. Aceasta va fi un compromis între prețul ei, luminozitate, greutate, autonomie și caracteristici suplimentare, iar aici fiecare persoană știe unde se poziționează în acest spectru. Personal am 2 frontale: Petzl cu lumină autoadaptivă precum sistemul descris mai sus, având 300 lumeni și  Fenix care poate ajunge la 1000 lumeni. Ambele sunt rezistente la apă, se încarcă prin cablu USB, așa cum faci cu telefonul.

Image result for petzl reactik plus  fenix

Sper că acest articol a aruncat cu  o rază de lumina 😀 asupra criteriilor care fac o frontală să fie un accesoriu de încredere în orice condiții.

Like, Share & Subscribe dacă ți-a plăcut!

Apus şi răsărit în ceață la refugiul Călțun

Aceasta este o intamplare despre motivatia pe care o are fiecare din noi sa faca ceva care ii place, ce stie ca ii va aduce recompense, pe de o parte, si motivele (reale sau inchipuite) pe care le gasim ca sa nu facem acel lucru.  Ma simt foarte bine pe munte dar uneori nu am chef nici sa ma misc din pat. Deci stiu ca odata ajuns acolo o sa-mi fie foarte bine dar mi-e greu pana ajung acolo.  De multe ori se da lupta asta intre efortul pe care trebuie sa il depun ca sa ma trezesc dimineata in zilele libere,  cand imi doresc sa dorm mai mult, sa conduc multi km (in Romania, ceea ce nu e usor) si recompensa pe care stiu ca o voi avea odata ce ajung acolo. Uneori castiga lenea dar de cele mai multe ori recompensa. Asa a fost si weekendul trecut.

Vineri seara m-a prins tot fara sa stiu daca sambata am chef sa plec de acasa  sau nu. Mi-am pus ceasul sa sune la 5.30 asa…just in case, poate, poate voi pleca. Sambata dimineata, dupa ce a sunat ceasul (de fapt telefonul dar faza cu ceasul vine din vremurile cand desteptarea o dadea ceasul cu clopotel 🙂 ) am reusit sa ma mobilizez si in 30 de min rucsacul era pregatit pentru o zi si-o noapte pe munte. Un motiv bun care a contribuit a fost si faptul ca se anunta vreme frumoasa si nu voiam sa pierd asta. Am ales zona Călțun din muntii Fagaras desi nu sunt cei mai apropiati de mine dar prefer sa muncesc mai mult la volan pentru cateva sute de metri in plus la altitudine. Inca inainte sa ajung la Pitesti, atmosfera foarte clara permitea vederea muntilor de la peste 150 km departare. Muntii Leota,  Iezer-Papusa, parti din Fagaras, am intrezarit chiar si curbura inconfundabila a masivului Piatra Craiului. Se anunta o zi frumoasa si ma felicitam pentru ca nu am lasat sa castige fortele malefice care ma tineau in pat :).

Am ajuns la refugiu pe la ora 4 dupa amiaza si ma asteptam sa il gasesc plin judecand dupa vremea frumoasa. Dar cand am vazut  vreo 80 de cm de zapada care stateau intre mine si usa, e devenit clar ca eram primul acolo dupa ultimele ninsori. Dupa vreo 45 de min de efort sustinut am reusit de dezapezesc intrarea. Ar fi fost mai usor daca aveam lopata de zapada dar am muncit doar cu pioletul si mainile.  Dupa un apus frumos am dormit tun. A doua zi voiam sa ajung pe varful Negoiu dar dimineata a venit cu ceata deasa si odata ajuns in Portita Caltunului am vazut ca … nu vad nimic. Pana la risipirea cetii am parcurs o parte din creasta opusa varfurilor Lespezi-Caltun pana in punctul in care a devenit foarte abrupta. Intre timp ceata s-a mai dus si am incercat din nou sa merg spre Negoiu. Acum se vedea destul de bine valea care trebuia traversata pe curba de nivel, dar la fel de bine se vedea si o linie lunga de-a lungul curbei de nivel. Initial am crezut ca sunt urme de om dar cand m-am apropiat am vazut ca e o crapatura in patura de zapada. Ceva mai jos erau urmele unei capre negre care a traversat valea. Am incercat totusi si dupa parcurgerea a vreo 200 de m, picioarele intrand pana la genunchi, am decis sa ma intorc deoarece riscul  de avalansa era prea mare. Ca sa mai diluez “esecul” am ochit o panta lunga care ducea pana la baza peretelui Lespezi-Caltun si am urcat-o. Acolo mi-am facut o mica platforma ca sa pot sta mai bine pe terenul foarte inclinat si am admirat privelistea.

Mai jos am pus intr-un clip cateva imagini si secvente din tura asta. Vizionare placuta!

Aventura pe creasta Vartopel-Arpasel

Anul asta m-am dus in Muntii Fagaras ca sa vad ploaia anuala de meteori a Perseidelor, al carei maxim se anunta in weekendul  21-23 iulie. Am vrut sa merg undeva la inaltime ca sa ma bucur  de un spectacol mai frumos de asta am ales cota 2000 de la Balea. A fost un bun pretext ca sa ajung in Fagarasi pentru ca era ceva acolo ce imi doream sa fac de cativa ani si anume sa parcurg creasta Vartopel-Arpasel pe care din diverse motive nu am reusit s-o fac. Cand era vremea buna nu aveam cu cine, cand aveam cu cine, vremea avea alte planuri si tot asa… Si cum cele mai frumoase cadouri ti le faci singur, mi-am zis ca voi face si eu creasta singur. Vineri seara am ajuns la Balea unde m-am intalnit cu niste prieteni si cunoscuti, veniti unii din Bucurestii, unii din Tecuci si altii tocmai din Deva,  am stat seara sa vedem ceva meteori rataciti dar norii au acoperit mare parte din cer asa ca ne-am retras fiecare in barlogul lui. Dimineata ei au plecat catre varful Negoiu iar eu catre Fereastra Zmeilor din saua careia porneste creasta cu pricina.

Ziua a inceput cu ceata, care nu s-a lasat risipita de soare decat dupa pranz. Aceasta creasta se poate parcurge in ambele sensuri, unul fiind mai usor, si unul  ceva mai greu, diferenta facand-o cat anume ai de catarat. Eu am mers de la est la vest pe sensul mai usor fiind singur. E o cresta frumoasa, cu portiuni tehnice de o dificultate relativ mica, pe care le-am catarat fara probleme. Cam pe la mijlocul traseului se gasesc 2 turnuri apropiate botezate  (de un autor necunoscut (situatie similara baladei Miorita 🙂 ) “Urechile de iepure”, care trebuie catarate si apoi coborate in rapel. Teoretic asta este partea mai dificila a traseului. Practic pentru mine nu asta a fost partea cu emotii, catararea la liber mi s-a parut acceptabila ca si grad de pericol si mi-a placut. Dar cu iesirea din creasta care se face de pe un turn inalt in 3 rapeluri, e o alta poveste.

Fac eu primul rapel si ma duc drept in jos toti cei 24 de m ai corzii din dotare, aterizez pe o prispa inierbata de vreo 2 metri lungime si aproape 1 metru latime, intrata putin in perete. Acolo ma  astept sa gasesc urmatoarea ancora de rapel dar nu o vad pe niciunde. Hmmm… treaba tocmai ce s-a complicat, imi zic. Sus nu ma puteam intoarce iar in surplomba aferenta branei pe care stateam nu era nimic in  care se putea pune o bucla de cordelina. Stau, ma uit, ma invart, toate astea pe mai putin de 1 metru patrat…. Ma uit in jos, si ma ia cu ameteala… Ma gandesc daca Salvamontul are chef de o salvare…Probabil ca nu are asa ca nu vreau sa le dau de lucru baietilor si nici eu nu vreau sa fiu vedeta la stirile de la ora 5… asa ca strang  bine coarda in dispozitivul de rapel si incep sa verific peretele din raza in care coarda imi permite sa ma misc. In dreapta e creasta deci nu am ce cauta acolo asa ca imi indrept atentia in stanga.

Ma duc cam 2 metri in stanga si cand ma uit deasupra mea, vad un piton cu inel la vreo 2 metri. Incep sa catar catre el folosind coarda si cosuletul de rapel ca sa ma asigur pe masura ce urc. Ajung la el si vad ca e ruginit si are un mic joc  in stanca. La cum arata nu are cum sa fie cea de-a doua ancora de rapel dar e muuult mai buna decat nimic. Probabil e o asigurare folosita pentru catararea turnului cand se parcurge creasta in sens invers. Il testez lasandu-mi greutatea in el dar fara socuri. Ma tine, asa ca imi pun asigurarea in el si pentru siguranta mai pun si o bucla de cordelina intr-un colt de stanca deasupta pitonului. Imi las complet greutatea in el si imi scot coarda din cosuletul de rapel. Acum stau doar in pitonul ala ruginit fix ca in poza de jos facuta de cineva cu telefonul si zoom maxim de undeva in zona varfului Vanatoarea lui Buteanu.

Incep sa trag coarda de sus. Ma misc precum pantera neagra iesita la vanatoare, adica foarte incet ca sa nu bag  nici cel mai mic soc in singurul lucru care sta intre mine si foarte multi metri de cadere libera. Dureaza ceva, poate vreo 15 minute, pana cand reusesc sa trec coarda prin inel si bucla de cordelina. Arunc din nou coarda, tot in necunoscut…habar n-am ce e mai jos dar important e ca mai jos e mai bine decat mai sus, cel putin in situatia mea. Am iar emotii cand imi scot asigurarea din inel si stau iarasi in coarda. Incep sa fac cel mai lent rapel din viata mea, ca sa mentin doar incarcare statica pe ancora si in timp ce il fac ma imping usor catre stanga in speranta ca acolo este urmatoarea ancora de rapel. Ajung la ea cu vreo cativa metri buni inainte sa se termine coarda. Ioiiiiii! cand am vazut frumuseatea de ancora am respirat usurat 🙂 De acolo mai fac un rapel si ajung in Malele V, o despartitura uriasa care separa aceasta creasta de varful Vanatoarea lui Buteanu. Cand pun picioarele pe pamant, iau o stanca in brate si o pup.

Strang coarda si incep a urca catre varful Vanatoarea lui Buteanu. Acolo dau peste acel om care mi-a facut poza dar care nu stie ca eu sunt personajul 🙂 s-a convins cand i-am aratat geaca rosie 🙂  De ce am ingrosat “drept in jos”  mai sus? Aveam sa aflu mai tarziu ca din prima statie de rapel, cea mai de sus, trebuia sa fac rapelul cumva fortat catre stanga si nu in jos  conform  atractiei gravitationale si in felul asta as fi ajuns la ce-a de-a doua statie de rapel. Dar totul e bine cand se termina cu bine nu ? 🙂 Si inca ceva. M-am surprins (si am fost surprins de asta) ca in acele momente “delicate”, nu m-am panicat. Eram atat de concentrat pe actiunile pe care le faceam,  incat pur si simplu nu a mai fost loc de panica. Sambata seara, am avut mai mult noroc la Perseide si am vazut cativa meteori frumosi.

Mai jos am montat cateva imagini si clipuri. Iertati vantul care imi acopera vocea. Nu stie ce face 🙂

 

 

Doua chei, doua pesteri si via ferata

Toate concentrate pe o intindere destul de mica. O sa fiu succint pentru ca sunt multe lucruri de vazut in zona asta si ele trebuie vazute pe viu. Gorjul ofera intr-adevar o diversitate de atractii si obiective turistice. Cheile Oltetului se afla in satul Polovragi si sunt relativ scurte dar adanci. Mergand pe drumul din chei de-o parte si alta se inalta pereti inalti dar asta nu e tot pentru ca paraul Oltet a sapat  stanca si mai jos de drum astfel ca el curge intr-un culuar ingust intre alti 2 pereti inalti. Practic sunt  niste chei in chei. Cred ca acest culuar in care curge s-ar preta la cannyoning. Cheile incep brusc prin peretii inalti si impresionanti vizibili de la distanta si dupa aproximativ 2.5 km acestia coboara, se deschid si lasa loc unui peisaj  muntos domol acoperit cu paduri.  Segmentul deschis publicului din Pestera Polovragi e relativ scurt. Am vazut pui de lilieci care se antrenau pentru zbor.

Baia de fier este destul de aproape de Polovragi si ofera Cheile Galbenului si pestera Muierii. Spre deosebire de cheile Oltetului, acestea sunt foarte deschise, cei 2 versanti sunt indepartati unul fata de celalalt. Pe un versant se afla intrarea in pestera Muierii care are iesirea pe acelasi versant dar la vreo 2 km in amonte. Culuarul vizitabil al pesterii are vreo 800 m si este impresionant prin multitudinea de stalactite, stalalgmite si coloane. Are portiuni unde mergi aplecat la 90 de grade sau chiar mai aplecat dar si sali inalte cu formatiuni imense. Pot fi vazute ramasite ale ursului de caverna precum si un schelet intreg asamblat.

Pe versantul cu pestera, putin mai sus de intrare sunt amenajate 3 trasee de via ferata, toate pleaca din acelasi loc si apoi se ramifica. Primul catre stanga e cel mai lung si mai greu dintre cele 3, apoi al doilea mai sus tot catre stanga e mai scurt si  relativ usor cu un pasaj mai greu iar continuand tot in sus pe cablul principal e al treilea traseu care e cel mai usor. Pe acesta l-am urcat fara asigurare si l-am folosit ca ruta de coborare pentru celelalte trasee.  Tot aici am gasit un loc si pentru hamac 🙂 Nou si unic in Romania este ca primul traseu, cel lung si cu ceva pasaje mai interesante, este luminat de relectoare. Adica are nocturna precum unele partii de ski ceea ce inseamna ca poate fi urcat si noaptea. Ceea ce am si facut folosindu-ma totusi si de frontala pentru ca sus e intuneric si e nevoie de ea la coborare.. Am urcat acest traseu de 3 ori, de 2 ori pe timp de zi si o data noapte.

Pe versantul opus este amenajat un alt traseu care pleaca pe un valcel bolovanos si inainte sa se termine, din cablu pleaca o ramificatie catre stanga. Se face un traverseu lejer si apoi dam iar de stanca. Avem iarasi ceva inedit si aici, si anume ca traseul trece printr-o grota destul de ingusta  din care iesi aproape tarandu-te pe burta urmat de un pasaj expus si aproape vertical. Coborarea se face pe valcelul stancos pe care se urca pana la ramificatie, dupa ce se ocoleste prin dreapta portiunea aferenta traverseului. Inainte sa cobor eu am mers mai sus si am gasit un loc fantastic pentru hamaceala. Una peste alta ai cu ce umple 2 zile in aceasta zona.

La intoarcere GPS-ul m-a dus pe un alt drum si bine am facut ca nu m-am intors pentru ca am trecut pe langa o padure unde un artist a vopsit in divere culori trunchiurile copacilor aflati in apropiere de sosea. Un protest delicat  impotriva taierilor ilegale din tara asta si totodata o pata de culoare intr-o lume din ce in ce mai gri. Am facut si un scurt montaj cu  ce am vazut si facut si daca va place, mergeti si voi acolo 🙂